Casa de Vidro, sau Casa de sticlă, reprezintă ceea ce editorialiștii prestigioasei reviste italiene Domus numesc „manifestul unui altfel de modernism”. Gio Ponti însuși, fondatorul revistei Domus, îi dedică un articol în 1953, unde identifică un număr de calități ale acestei locuințe, printre care esențialitatea, caracterul diafan, fantezia preciziei și personalitatea. Însă, dincolo de înfățișare, casa are o istorie fascinantă, care o precedă și care o definește.
La 24 august 1946, Lina Bo se căsătorea cu Pietro Maria Bardi. Ea avea treizeci și unu de ani, el patruzeci și șase. Lina absolvise Arhitectura la Roma, lucrase apoi la Milano cu Carlo Pagani, colaborase cu Gio Ponti, scrisese, desenase, editase reviste și traversase anii războiului într-un oraș bombardat. Pietro era deja critic și negustor de artă, jurnalist, editor, pe scurt, un personaj cunoscut al mediului cultural italian și un înfocat susținător al arhitecturii moderne. Se întîlniseră la Roma, la Studio d’Arte Palma, galeria pe care Pietro o fondase în 1944. El divorțează și cei doi se căsătoresc, iar o lună mai tîrziu, în septembrie, pleacă din Genova spre Brazilia la bordul cargoului Almirante Jaceguay. Pe vapor se află tablouri, obiecte de artizanat, dar și biblioteca considerabilă a lui Pietro. Privită retrospectiv, călătoria pare o emigrare, deși, la acel moment, cei doi intenționau să revină în Italia după doar cîteva luni.
În ciuda speculațiilor potrivit cărora Pietro părăsește Italia pentru a se distanța de simpatiile fasciste ori pentru a scăpa de oprobriul divorțului, el avea motive comerciale și culturale bine definite pentru călătorie. Organiza expoziții de artă italiană în America Latină și căuta o piață pentru lucrările aduse din Europa. Dar nici Lina nu plecase ca simplă însoțitoare a soțului, cum s-a spus multă vreme. Daniele Pisani a identificat în arhive documente care arată că primise o însărcinare legată de participarea Braziliei la cea de-a VIII-a Trienală de la Milano, programată pentru 1947. Cei doi au ajuns, așadar, în America de Sud, avînd fiecare dintre ei propria agendă profesională. Hotărîrea de a rămîne a fost luată ulterior, în împrejurări care aveau să le marcheze amîndurora cariera.
La Rio de Janeiro, Pietro organizează o expoziție la Ministerul Educației și Sănătății, actualul Palácio Gustavo Capanema. Acolo îl întîlnește pe Assis Chateaubriand, proprietarul unui vast imperiu de presă, care pregătea înființarea unui muzeu de artă. În 1947, Bardi devine directorul noului Museu de Arte de São Paulo, MASP, iar cuplul se mută la São Paulo, oraș pe care Lina îl privea atunci cu mai puțin entuziasm decît privea Rio. În jurul acestui muzeu începe să se coaguleze mediul lor de lucru, unde Pietro construiește colecția și conduce instituția, iar Lina proiectează expoziții, mobilier și amenajări. Cei doi editează împreună revista Habitat, iar în 1948, alături de Giancarlo Palanti, creează Estúdio de Arte Palma.
Din punct de vedere politic, Lina și Pietro nu formează un cuplu de creatori cu aceleași convingeri, din moment ce Pietro fusese o figură activă în politica culturală a Italiei fasciste, iar Lina frecventase mediile stîngii milaneze. Îi apropiau, în schimb, interesul pentru arhitectura modernă, convingerea că muzeele și publicațiile pot avea un rol educativ și, mai tîrziu, atenția acordată artei și culturii populare braziliene. Lina însăși vorbea puțin despre căsătorie atunci cînd explica parcursul ei profesional. Dincolo de diferențele lor, colaborarea a produs instituții, reviste, expoziții și a fost catalizatorul unui mediu intelectual care avea să devină una dintre componentele importante ale culturii braziliene postbelice.
Casa lor apare pe fondul acestor activități și va încapsula viziuni diverse cu privire la locuire. În 1949, Pietro Bardi și Assis Chateaubriand vizitează Morumbi, aflat atunci la marginea orașului São Paulo, pentru a studia amplasarea unei școli de design asociate muzeului. Cartierul abia fusese parcelat pe terenurile unei foste plantații de ceai. Școala nu se mai construiește, dar Lina și Pietro cumpără în decembrie două loturi într-unul dintre punctele înalte ale noii parcelări. Ideea educațională rămîne pentru o vreme în picioare, căci reședința este concepută pentru a putea primi studenți și organiza activități ale școlii. Acest lucru este vizibil din organizarea spațială, cu o zonificare clară zi-noapte și accese separate pentru cele două. În cele din urmă devine locuința celor doi, însă funcția culturală și educativă avea să se realizeze din plin în anii următori.
Pentru Lina, proiectul venea împreună cu o libertate aparte. Era prima ei clădire construită și, cum observa chiar ea într-un text publicat în Habitat, se întîmpla, în mod fericit, ca arhitectul să fie propriul său client. Pînă atunci realizase mobilier, interioare, expoziții, grafică și proiecte editoriale. La Morumbi putea verifica direct idei acumulate în anii formării din Italia și în primii ani brazilieni. Primele crochiuri arată deja marile teme ale casei: sticla perimetrală, accesul la peisaj, planul liber al camerei de zi și prezența obiectelor de artă în interior. Pier Luigi Nervi lucrează în 1950 la proiectul structural, adaptat ulterior de inginerul Túlio Stucchi. Șantierul începe în 1951, iar în noiembrie 1952 casa devine locuința definitivă a familiei Bardi. Există și o mică ironie administrativă în istoria acestei case care avea să devină una dintre cele mai cunoscute ale arhitecturii secolului al XX-lea. Lina, cu diploma de arhitect obținută la Roma, nu avea încă dreptul de a semna legal proiecte în Brazilia. Pentru obținerea autorizației de construire, documentația a fost depusă cu Gregori Warchavchik în rolul de autor. Casa prin care Lina Bo Bardi intra efectiv în istoria arhitecturii braziliene și universale a trebuit, pentru moment, să poarte semnătura altui arhitect.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
