Recunosc, am avut mereu o relație complicată cu orașul Ploiești, iar vina nu este neapărat a lui. Capitală a județului Prahova, situat la cîmpie, într-o poziție strategică, Ploieștiul a reprezentat în copilăria mea cel mai mare oraș la care se putea ajunge cel mai ușor, dar unde mergeam surprinzător de rar în anii 1980, chiar dacă era la numai 30 de kilometri de Cîmpina. În mod sigur, și în Ploiești domnea foametea ceaușistă. Dacă s-ar fi băgat mîncare, aș fi reținut. L-am fi vizitat mult mai des. Mergeai acolo dacă ajungeai în faza județeană a diverselor olimpiade, ceea ce nu era facil, sau ca să-ți cumperi haine mai deosebite, cum mi s-a întîmplat în primăvara anului 1991, cînd trebuia să fiu îmbrăcat mai acătării, pentru banchetul de final de gimnaziu. În Ploiești mai ajungeam vara, la casa bunicilor vărului meu. Stăteau la casă, proveneau dintr-o familie înstărită de negustori din perioada interbelică, într-un cartier aflat la mică distanță de centrul sistematizat de Ceaușescu și de halele lui Socolescu. Aveau o Pobeda impresionantă, pe care o țineau în garaj. Nu părea să fi fost condusă din anii 1960. Prînzul era relativ bogat și se servea afară, sub bolta de viță-de-vie. Dar vara era infernal de cald în Ploiești, spre deosebire de Cîmpina. Mulți țînțari, care nu te lăsau să dormi noaptea. O altă amintire ploieșteană: atunci cînd tata m-a luat într-o duminică și m-a dus la un meci din Divizia A între Petrolul Ploiești și Inter Sibiu. Vechiul stadion era arhiplin, nu exagerez dacă spun că erau cel puțin 10.000 de suporteri petroliști.
Puțină lume (mai) știe astăzi, dar a existat un Ploiești interbelic fermecător, stilat, vibrant, foarte probabil cel mai bogat oraș din Vechiul Regat, iar mai apoi din România Mare. Chiar dacă a plătit scump acea bogăție, în ambele războaie mondiale, așa cum s-a documentat în multe lucrări apărute după 1990 (violența atrage atenția mult mai mult decît viața pașnică). Din păcate, după 1990 orașul a rămas mai degrabă un pol industrial foarte important, atît pentru că trei din cele patru rafinării din țară funcționează în zona Ploieștiului, cît și pentru că în proximitate sînt mai multe parcuri industriale, destule firme străine fiind atrase de poziția sa strategică istorică (aproape de Otopeni, de DN1, autostrăzi care vor duce direct în Portul Constanța). Nu degeaba orașul apare frecvent în topurile celor mai plictisitoare/neofertante orașe din țară. În ultimele trei decenii, autoritățile locale sau județene s-au ocupat mult prea puțin de memoria și istoria locului, crezînd că dacă au aglomerat centrul cu multe statui (ale unor lideri de nivel național) au rezolvat problema. Sîntem patrioți!
Fiind neutru (cîmpinean), am remarcat că în Ploiești sînt foarte activi trei actori care fac parte din societatea civilă: 1) Societatea Culturală ATOM; 2) Asociația pentru Dezvoltare și Educare Urbană (AEDU) și 3) Societatea Mileniul III. Într-un fel, concurența lor a fost benefică pentru publicarea mai multor lucrări ample și profesioniste despre trecutul orașului. În acest timp, muzeele locale sau un fantomatic centru cultural județean au contribuții minore la punerea în valoare a istoriei Ploieștiului, chiar dacă primesc finanțare publică. Funcționează și cam atît.
Cea mai recentă ispravă a societății civile ploieștene este publicarea de către Alin Tomozei a volumului Patrimoniul istoric al Ploieștiului: case, oameni și destine (Editura ATOM, Ploiești, 2026). Autorul nu este la prima aventură, el publicînd și volumul 1965. Crima care a zguduit Ploieștiul (2018), dar și o monografie (în trei volume) numită Traversînd Ploieștii (2021-2022). Casele poartă poveștile celor care au trăit în ele și practic nu există casă fără povești (nu cred că această axiomă se aplică apartamentelor). Există case fără povestitori, asta da. Interesant este mixajul între clădirile particulare și clădiri publice care au găzduit diverse instituții. Autorul nu se ferește nici să critice haosul urbanistic care a caracterizat și orașul Ploiești după 1990 cînd, de exemplu, într-o zonă protejată legal (teoretic), cea a vechiului bulevard al Independenței, unde se află cele mai importante și impozante imobile interbelice, cu un regim de etajare clar, au fost construite turnuri inestetice cu multe etaje (cel al opacei Conpet este cel mai înalt și hidos). Prin această istorie a clădirilor iese în relief și un mozaic etnic acum dispărut – pe lîngă românii majoritari trăiau comunități importante de evrei (care operau o școală de băieți și una de fete, dar și sinagoga), bulgari sau germani. Din volum aflăm și despre incidente interetnice care au tulburat viața pașnică a orașului, precum cel care a avut loc în 1890, cînd doi greci i-au bătut rău pe ceasornicarul evreu Brinauer și pe soția lui. Intervenția poliției locale a fost tardivă, cei doi agresori au fost duși la secție pentru a nu fi linșați de două sute de evrei care se strînseseră în fața Hotelului Victoria. La secție, agresorii au fost eliberați.
Fascinant este că la acest nivel mic-local au existat primari care aveau o aversiune față de haosul nostru financiar tradițional și s-au angajat să plătească împrumuturi făcute de alte administrații (sic!), să asaneze finanțele locale, să scadă taxele etc. Un bun exmplu este mandatul de primar al lui Scarlat Orăescu, primar conservator al Ploieștilor între 1911-1914. Acesta a plătit aproape jumătate din bugetul anual al primăriei (uriașa sumă în epocă de 700.000 de lei) pentru a achita împrumuturile contractate deja, în condițiile în care bugetul orașului era de 1.880.000 de lei. A scăzut și impozitele locale, dar cu toate acestea execuția bugetară a fost excedentară. Am învățat ceva? Evident că nu.
O parte din aceste clădiri au supraviețuit miraculos atît bombardamentelor anglo-americane din 1943-44, cît și sistematizărilor aberante ordonate de Ceaușescu, iar pentru mine reprezintă o ultimă încercare de reîmprietenire cu acest oraș. Volumul lui Alin Tomozei poate fi folosit și ca o hartă a ceea ce a fost orașul Ploiești. Menționăm doar cîteva din clădirile emblematice care au supraviețuit urgiilor timpului și au avut sau mai au o funcție publică și astăzi. Societatea ATOM a înaintat în februarie 2025 un memoriu noului primar independent, prin care se solicita amplasarea unor panouri informative în dreptul lor, fără răspuns din partea autorităților locale, după mai bine de un an. De ce? Pentru că, în Prahova, autoritățile publice locale sînt foarte suspicioase și au impresia că cel care propune ceva în acest domeniu are interese ascunse.
1) Fostul Palat al Prefecturii Prahova. Comandat de către Ghiță Ionescu, om de afaceri în industria petrolului, bancher, politician local important, apropiat de cercurile liberale, primar al orașului în două rînduri, deputat etc., micul palat a fost ridicat între anii 1885 și 1894, „purtînd semnătura tînărului arhitect Leonida Negrescu, proaspăt format la prestigioasa École des Beaux-Arts din Paris”. Ghiță Ionescu a murit în anul 1897, la vîrsta de 64 de ani, iar clădirea a fost moștenită de cei patru copii ai săi, nu și de al cincilea, mezinul, care fusese dezmoștenit. În 1910, autoritățile județene au decis să cumpere eleganta clădire, care se afla într-o poziție ultracentrală, transformînd-o în Palatul Prefecturii Prahova. Pragul ei a fost trecut de mari personalități ale României interbelice precum premierul Ionel Brătianu în vara anului 1925, Nicolae Iorga sau Regele Carol al II-lea în aprilie 1938. Judicios (!), regele cerea să i se pună la dispoziție registrele contabile. După abdicarea regelui Mihai și desființarea prefecturilor, clădirea a găzduit pînă în 1968 Sfatul Popular al Regiunii Ploiești. Din 1968, palatul este sediul unui muzeu județean de artă, care funcționează și astăzi, chiar dacă ponosit și plictisit, muzeu de secol XIX, cu o vizibilitate modestă. Din păcate, prefecții de după 1990 fie că nu au știut, fie că nu și-au pus problema recuperării acestei clădiri reper și simbol.
2) Casa Luca Elefterescu. O altă personalitate marcantă și remarcabilă a județului Prahova a fost Luca Elefterescu. Născut în anul 1851 la București, a fost președintele filialei prahovene a Partidului Conservator, de mai multe ori prefect cu mandate lungi și pline de realizări (a reușit chiar să stoarcă de la Nababul, cel mai bogat și zgîrcit om de afaceri din țară, bani pentru realizări edilitare în sate). În 1882 a fost administratorul plășii Constanța din noua provincie românească a Dobrogei, făcînd parte din desantul de procurori și judecători pe care l-a organizat Carol I. Implicat în industria petrolieră. Personalitate jovială, meloman, petrecăreț, prezent la evenimente culturale (ceea ce rar mai vezi pe la vreun politician în zilele acestea). Avînd o poziție antantofilă, prevăzător, s-a refugiat în 1916 în Moldova, unde s-a îmbolnăvit. De ce am spus „prevăzător“? Pentru că ocupanții germani au arestat 35 de reprezentanți ai elitei politice antantofile prahovene, pe care i-au deportat mai întîi în comuna Săveni, din Ialomița, iar mai apoi în localitatea Traian din Bulgaria. Numele lor sînt înscrise pe o placă memorială în interiorul Catedralei Eroilor „Sfîntul Ioan Botezătorul“. Elefterescu a murit în 1925 în casa sa din București. Odiseea casei lui din Ploiești a continuat, iar în al Doilea Război Mondial l-a găzduit pe generalul german Alfred Gerstenberg, cel care a organizat apărarea antiaeriană germano-română a regiunii petroliere, vitală pentru mașinăria de război nazistă. Arestat tot în Prahova, la 28 august 1944, la Gherghița. În momentul de față această clădire găzduiește Muzeul Ceasului.
3) Casa Ștefan Niculescu, construită în stil neoclasic. Ștefan Niculescu a fost avocat, președinte al Tribunalului Ploiești și om politic local. În 1892 a ajuns ajutor de primar (viceprimar). Acum este Centrul Cultural Protoieria Ploiești Nord, restaurat prin derularea unui proiect european care i-a păstrat frumusețea.
4) Un destin mult mai trist cunoaște Casa Căsătoriilor, ridicată de Radu Stanian, un alt om politic de vază al Ploieștilor. Avocat de renume, om politic liberal mai de stînga/radical, dar și prosper om de afaceri, deputat, senator și primar al orașului. Singurul care a fost învrednicit cu o statuie care există și acum. „Locuința lui Radu Stanian era nu doar un simbol al statutului său social, dar și un loc de întîlnire pentru personalități din lumea juridică, administrativă și culturală a orașului.” În acest imobil fascinant a poposit și regele Carol I, după ce i-a mai trecut supărarea pe ploieștenii antidinastici din 1870, bine cumințiți în 1883, cînd, după o călătorie la Sinaia, Carol I s-a oprit și la Ploiești. Radu Stanian, regalist înfocat în 1883, luase parte la evenimentele tulburi din vara lui 1870 din Ploiești, fiind arestat și judecat, dar scăpînd basma curată (chiar dacă era în mod clar vinovat – dar cine a înțeles vreodată Justiția valahă?). Stanian avea să moară în 1897, la numai 57 de ani, în urma unui atac de cord. A fost condus pe ultimul drum de douăzeci de mii de ploieșteni (aproape o treime din populația orașului). Impozanta clădire a ajuns în proprietatea lui Nicolae Constantinescu-Bordeni, de asemenea implicat în domeniul petrolier, înrudit cu Spirea Sorescu, un alt prefect destoinic al județului, care deținea multe terenuri unde s-a descoperit petrol. Reversul a venit după 1945 și după ocupația sovietică. Proprietarul a ajuns în Gulagul RPR, casa a fost naționalizată și a ajuns sediul filialei prahovene a ARLUS, iar din 1968 a devenit Casă a Căsătoriilor. După 1990 a fost retrocedată moștenitorilor, care au vîndut-o. În momentul de față, chiar dacă este deținută de un om de afaceri, își continuă procesul de degradare, autoritățile locale nedorind să o recupereze, iar perspectivele de a fi redată circuitului public sînt nule, avînd în vederea starea precară a finanțelor locale.
Numărul clădirilor interbelice falnice, demne și fascinante este mult mai mare (Palatul Culturii, fost al Justiției, Tribunalul Prahova, Colegiul „Caragiale“ etc.) Ploieștiul interbelic merită cunoscut și citit de către cei care-l locuiesc acum, dar și pus în valoare de către autoritățile locale. Cum? Un prim pas ar fi o amplă dezbatere publică ce ar trebui să-i reunească pe toți cei implicați în această luptă frumoasă pentru a pune la punct un fel de strategie care să stabilească niște direcții. O utopie în Prahova.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
