Cu mîndrie pot spune: am fost șef!

Am 49 de ani și nu am fost șef decît o singură dată în viață. Mă rog, ce fel de „șef”, veți descoperi mai departe. Marea majoritate a oamenilor nu sînt făcuți să ocupe poziții superioare, pe diverse scări ierarhice, indiferent de nivelul și domeniul în care activează, dar în societatea umană a fi șef reprezintă totuși o împlinire, o ambiție personală, dovadă indubitabilă a promovării sociale. Cînd ești șef, alții depind de tine, ceea ce îți gîdilă cumva orgoliul. Dacă nu am fost „șef” decît o singură dată – și atunci într-o postură ridicolă –, veți vedea, în schimb, că am avut foarte mulți șefi. La un moment dat poate voi scrie și despre ei. Șefia poate lua mințile, o vedem acum la Putin sau la Trump. Și Hitler sau Stalin au fost la început doar niște șefuleți ambițioși, chiar dacă de formație artist ratat sau tîlhar patentat. Șefia îl schimbă pe om, provoacă dependență, se lipește de el ca timbrul pe plic (cei de o anumită vîrstă încă mai cunosc procedeul și cuvintele „plic“ și „timbru“). Poate că una din șansele vieții mele a fost tocmai faptul că nu am fost șef decît o singură dată, și atunci la Geneva. Dar am fost cel mai ridicol șef dintre toți. 

În toamna anului 2001 ajungeam la Geneva după ce mi se acordase, în mod miraculos, o mică bursă esențială (pentru a obține viza), de numai 600 de franci elvețieni pe lună. Numai plata camerei de cămin (mică, sub douăzeci de metri pătrați, dar individuală, un lux incredibil în comparație cu România, căci nu o împărțeam cu nici un colocatar – prietena mea stătea într-un cămin din Sibiu cu încă alte șase studente, care inevitabil aveau și ele prieteni amorezați!) mi-ar fi consumat două treimi din bursă. Încă de la sosire știam că trebuia să mă descurc cu ceea ce voi găsi pe teren, așa cum fac armatele invadatoare – folosesc arta de a consuma din resursele locale, un eufemism simpatic pentru jaf și extorcare. În trei săptămîni îmi consumasem modestele rezerve de dolari și franci, cu care părinții mă înzestraseră, în așteptarea virării bursei,  probabil cel puțin două salarii de-ale lor, căci diferențele între România de atunci și Confederație erau uriașe. E drept că, într-o anumită măsură, ele s-au păstrat neschimbate și acum. În Elveția nu există un salariu minim la nivel de confederație, fiecare caton stabilindu-și propriul nivel (dar nu este obligatoriu). Media salariului minim pe economie în Elveția în 2025 era de 4.455 de franci pe lună, adică vreo 26 de franci pe oră. Tradus în limba română ar fi cam 25.000 de lei (un franc este 5,60 lei – pe vremea mea nu depășea 2,50 lei, dar moneda helvetă este și una de refugiu, ceea ce constituie o problemă pentru Berna). Trebuia să acționez, să răzbat singur.

Nu cunoșteam sistemul căminelor universitare elvețiene, însă foarte ingenioșii genevezi dezvoltaseră o metodă de a-i încuraja pe studenții săraci prin muncă cinstită. Care le convenea și lor. Fiecare etaj avea desemnat un chef d’étage. Sarcinile lui erau destul de simple – trebuia să asigure curățenia spațioasei bucătării și a sufrageriei comune, care era folosită de alți unsprezece colegi, dar și a frigiderelor. Ce trebuia să facă? Să curețe de patru ori pe săptămînă, să măture, să dea cu mopul, să frece cu o soluție specială aragazul electric și să se asigure că interiorul cuptorului cu microunde este curat. Nu mare lucru, dacă stai să te gîndești bine. Iar dacă aveai colegi care respectau conviețuirea în comun, dacă strîngeau după ei, situația putea fi mulțumitoare. Locuiam la etajul cinci al căminului, iar poziția se eliberase la etajul al doilea. Mai mult ca sigur, Administrația Căminelor și Restaurantelor Universitare (Bureau des logements et restaurants de l’Université de Genève – BLRU) nu găsise nici o persoană interesată la etajul respectiv, așa că madame Demirelle, șefa, și madame Blanc, subordonata, s-au mulțumit cu mine. O soluție de rezervă. În plus, mai eram și alb cu ochelari. Conta. Mi-au spus să iau legătura cu Diallo de la camera 207, șeful de etaj demisionar, care urma să-mi predea sculele: mopul, găleata, chimicalele (soluțiile de curățenie) și să-mi explice ce și cum.

În acea seară am coborît la etajul doi și l-am întîlnit pe Diallo. Nu am înțeles mai nimic din ce-mi turuia lungul și slăbănogul senegalez, eram doar de o lună la Geneva, iar franceza mea era la fel de slăbănoagă ca el, dar am dat din cap, am mai zis de trei ori „Oui-oui-oui, j’ai compris” și astfel s-a realizat în mod pașnic tranziția de putere la etajul doi. Fără violență! Credeam că era mai bine că nu stăteam la același etaj cu cei de la doi, urma să cobor dis-de-dimineață și să fac curat, nu mă vedea nimeni, nu mă judeca nimeni. Eram un șef de etaj invizibil! Dar situația avea să prezinte un inconvenient major – șeful de etaj nefiind cazat la doi, studenții puteau să-și dea în petic impenitenți. Să verse supele și sosurile pe aragaz fără să se spetească să curețe după ei, să murdărească mesele, să lase firimituri, să îndese pubelele cu gunoi. Mai multă muncă pentru mine!

Portrete. Madame Demirelle era superioara lui madame Blanc. Uscățivă, urîțică, înțepată, superioară, șefă adevărată, fusese probabil la fel și-n tinerete. În schimb, madame Blanc, blondă și mai scundă, oferea din cînd în cînd inconfundabile și solide dovezi de umanitate și nu era o femeie rea. Cu ea am avut de-a face în anul meu de domnie la etajul doi. Rolul ei era să verifice pe nepusă masă, inopinat, starea etajului și să lase în ușă un bilețel unde erau trecute notele pe care le acorda curățeniei în sala de mese și bucătărie. Mici dreptunghiuri desemnau nivelurile calitative ale curățeniei, de la „Très bien” și „Moyen” pînă la „Mauvais” sau groaznicul „Sale”. Eram sigur că am păstrat în mica mea arhivă elvețiană un exemplar din acel tipizat, dar probabil s-a rătăcit pe undeva. Mi-am dat repede seama că șeful de etaj era disprețuit de studenții occidentali – puțini, cîți ajungeau să se cazeze în Hugo-de-Senger, un cămin mai modest decît altele –, fiindcă nu-și puteau imagina cum ar putea să se coboare cineva la o asemenea îndeletnicire mizeră pentru un mizilic de trei sute de franci, cam cît cheltuiau ei în trei zile. Dar viața te învață să treci prin multe (What can’t be cured must be endured – spunea Brandan Behan). Și atunci cînd am primit noile cartonașe pentru plata chiriei, iar în loc de 375 de franci era trecută suma de 75, moralul mi s-a înviorat brusc.

Cu acea ocazie am întîlnit o chinezoaică din Malaezia, stabilită cu familia ei de decenii în Marea Britanie, cu care am vrut să-mi dezmorțesc limba engleză, dar ea voia să-și exerseze stîngacea limbă franceză, o franțuzoaică înaltă, cu ochii verzi și păr spălăcit blond, născută tocmai în Noua Caledonie, unde tatăl ei era cadru al administrației franceze (își aducea aminte de nenumăratele plaje, avusese o copilărie petrecută într-un cadru idilic), un tînăr pianist polonez, mare vedetă în lumea lui acum, căruia îi aduceam hamburgeri, dar și o malgașă care îl găzduia nu numai pe prietenul ei, dar și pe verișorii lui, o situație destul de jenantă pentru mine fiindcă, în principiu, șeful de etaj era și spionul BLRU, trebuind să se asigure că locatarii camerelor de cămin nu găzduiau alți colegi sau colege. Teoretic, puteai să-ți inviți iubita/iubitul pentru o perioadă clar delimitată temporar, pe care o comunicai doamnelor, și recunosc că nu am întîmpinat probleme în cele două veri cînd Corina m-a vizitat și a stat chiar o lună. Întîmplarea face ca în timpul recentei Mari Curățenii de Paște să descopăr, într-o cutie, primul ei pașaport, care, în mod inevitabil, conține cele două vize autocolante gălbui elvețiene și multe alte ștampile maghiare, austriece și elvețiene, de la punctele de control. În 2002 o viză costa 800.000 de lei (vechi), iar în 2003 ajunsese la 1.000.000 de lei. Cîte zerouri! Cînd a fost ea acolo am luat și cele mai bune note, pentru că a făcut curățenie atît de bine și de profesionist în locul meu, (plecasem la cantină), încît situația a impresionat-o pe madame Blanc, care m-a notat în linie cu „Très bien”, iar pe bilețel a mai adăugat: „Il faut continuer comme ça”. Doamnele nu erau extrem de absurde, ci doar stricte.

Cele mai multe probleme le-am avut cu o studentă din Basarabia, care stătea cu prietenul ei în mod ilegal. Nu i-am denunțat, cum nu am făcut-o cu nimeni, dar țin minte că inamiciția lor se manifesta în mod evident – atunci cînd ne regăseam în bucătărie împreună, o dădeau imediat pe rusă, pentru ca eu să nu înțeleg. Probabil că basarabenii se vor lepăda complet de greul lor trecut atunci cînd copiii lor nu vor mai ști și nici înțelege limba criminalilor Ucrainei și Ceceniei. Dar relații excelente am avut cu fratele unei alte studente basarabence, Sergiu. În vara anului 2002 deja aveam trei job-uri care mă solicitau la maximum. Privind retrospectiv și simțind durerea de spate provocată de plantarea unor flori, recunosc că mă bucuram de o rezistență fizică tipică celor 25-26 de ani pe care-i aveam atunci. Așa că am renunțat la cele două job-uri care-mi aduceau mai puțini bani și m-am concentrat pe aceea de la McDonald’s din cartier. Am ales să plătesc întreaga chirie care, odată crescut nivelul meu financiar, nu mi se mai părea foarte mare. În camera de cămin stăteam foarte puțin, dormeam, mîncam ceva și primeam telefoanele managerului de la cantină, foarte nemulțumit că nu aveam telefon mobil. „Darie, viens vite remplacer mon mec Amadou, qui est malade, sale fils de pute.” Se vorbea urît la McDonald’s, franceza colonială.

Ultima întîlnire cu cele două doamne a avut loc în ultima vară petrecută la Geneva. Citisem un anunț al BLRU prin care se anunța eliberarea unei poziții chiar la etajul meu. Mi-am zis că nu mi-ar strica încă o mie de franci în plus odată întors în necunoscutul din Valahia, așa că am stabilit o întîlnire cu cele două. Mai țin minte doar că madame Demirelle mi-a spus foarte franc (suisse) că nu fusese mulțumită de activitatea mea anterioară și mă chemase doar ca să mă întrebe dacă aș recomanda pe cineva și, mai ales, cînd aveam de gînd să eliberez camera de cămin, pe care o ocupam legal de doi ani. „Stați liniștită, la jumătatea lui noiembrie mă car acasă“, i-am spus. Nu urma să pun probleme. Probabil avusese multe alte experiențe cu studenți mult mai longevivi decît mine. Poate unii aduceau cu Emil Cioran sau cu zilele și nopțile unui student întîrziat, cu acel Mihnea Băiatu, imaginat de Gib Mihăescu. Și eu cunoscusem doctoranzi africani extrem de întîrziați, care locuiau de cinci-șase ani în camerele de cămin, timp excelent pentru a strînge o avere pentru Guineea sau Senegal. Amadou, colegul meu senegalez de la McDonald’s, care nici nu se spetea foarte mult, își hrănea toată familia trimițîndu-i lunar maică-sii doar vreo 300 de franci, iar Amadou din Guineea, coleg de etaj, expediase o mașină acasă, care făcuse senzație pe strada lui din Conakry. Amadou știa de Nicolae Ceaușescu și de Dacia 1300.

Cam asta-i povestea șefiei mele, departe de a fi una clasică. De aceea, în mod explicabil, Corina înțelege de ce entuziasmul meu în zilele cînd facem curățenie generală în casă nu este foarte ridicat. Nu mai sînt șef de etaj.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).

Credit foto: Wikimedia Commons