Săptămîna trecută, Franța s-a alăturat celor opt țări europene care au legalizat eutanasia: Elveția, Olanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania și Italia.
Dragă Mihai,
Cu cît îmbătrînesc, cu atît am impresia că oamenii din jur încep să o cam ia razna epistemic. Cocktailul de pandemie, război, crize economice, neliniști geopolitice și angoase tehnologice servit pe TikTok sau Instagram cu siguranță că nu ajută, dar nici nu cred că explică totul. Atrofierea cognitivă e un proces cît se poate de real, iar creierul, deși nu e tehnic un mușchi, tot își pierde din abilități dacă nu este antrenat.
M-am gîndit la o soluție. La fel cum unii oameni nu doar că mănîncă sănătos, merg la sală și aleargă, ci își mai și fac regulat analizele de sînge sau controale medicale preventive, tot la fel cred că nu e de ajuns doar să citim regulat. Ne-ar trebui și un soi de autoconsult epistemic. Acum să nu mă întrebi de toate detaliile pentru cum ar arăta asta, dar ce știu sigur este că acest consult ar trebui să includă confruntarea cu opinii constitutive de-ale noastre din trecut pe care nu le-am revizuit de ceva vreme.
În 2021, după ce eutanasia voluntară și sinuciderea asistată au devenit legale în Spania, Scena9 m-a invitat să scriu un mic text în care să scot în evidență principalele argumente morale din miezul acestei dezbateri. I-am spus textului „Despre dreptul de a-ți trăi moartea cu demnitate” – semn clar, nu-i așa, că găseam una dintre cele două tabere ca fiind semnificativ mai convingătoare. Așa cum știi bine, deși nu mi-am modificat radical vreo credință constitutivă despre lume în ultimii cinci ani, trebuie să mărturisesc că am devenit ceva mai flexibil și mai pluralist. Dar recitind acum textul din Scena9 mă simt dator să spun că nu aș muta textul nici măcar un centimetru mai aproape de tabăra care se împotrivește legalizării eutanasiei voluntare și a sinuciderii asistate în Romînia.
Ce ziceam în text? Nimic ce te-ar surprinde, pentru că am plecat de la doi autori care îți sînt și ție aproape: Jonathan Haidt și John Stuart Mill. L-am folosit pe Haidt pentru a arăta că oamenii rareori dezbat rațional pe tema eutanasiei. Bine, oamenii rareori dezbat rațional pe orice temă, dar eutanasia este una chiar mai provocatoare, pentru că activează una dintre „papilele gustative” esențiale ale moralității. Pentru mulți oameni, corpurile nu pot fi tratate pur și simplu utilitar, ci sînt niște spații sacre ce nu trebuie degradate, perspectivă care respinge din start eutanasia voluntară. Fie că este vorba despre invocarea lui Dumnezeu ori a tradiției sociale încastrate în replici precum „așa ceva nu se face la noi”, avem de-a face doar cu raționalizări post-hoc ale unor intuiții morale puternice că ceva este greșit, în lipsa unor argumente cu adevărat constrîngătoare logic.
Mill mi s-a părut util pentru că setează cadrul în care cred că putem avea o dezbatere socială rezonabilă despre libertate. Cînd poate să ne restrîngă cineva libertatea în mod legitim? Cînd se poate exercita în mod legitim puterea statului sau a societății asupra membrilor unei societăți civilizate, împotriva voinței lor? Atunci cînd aceste acțiuni ar împiedica vătămarea altora. „Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptățire suficientă”, continuă Mill, cînd vorbim despre persoane capabile (din punct de vedere moral și cognitiv) să ia decizii pentru ei înșiși.
Spuneam că dezbaterea despre eutanasie are nevoie, așadar, de două lucruri importante: de desțelenirea armăturii psihologice a contextului și de o busolă principială morală puternică. Cu ajutorul celor două cred că este destul de facil (dar poate vei spune că mă înșel) să ajungem la concluzia că ar trebui și noi să legalizăm eutanasia voluntară și sinuciderea asistată. Pe de-o parte, pentru că reprezintă recunoașterea ultimă a principiului demnității și al autonomiei individuale. Iar aici este punctul în care aș merge chiar mai departe de cadrul pe care l-am construit acum cinci ani și aș include un alt autor care ne este apropiat amîndurora, Robert Nozick.
Îți mai aduci aminte cum începe Anarhie, stat și utopie? „Indivizii au drepturi şi nimeni – persoană sau grup – nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile)” este cel mai puternic „opening line” din filosofia politică. Avem aceste drepturi, așa cum o spunea și Locke cu niște secole în urmă, pentru că avem un drept fundamental la propria persoană, adică la „self-ownership”. Faptul că eu mă dețin pe mine și că sînt, în mod ultim, responsabil pentru mine însumi este un atu care ar trebui să-mi fie recunoscut în orice negociere social-politică privitoare la ce am voie să fac legitim într-un cadru politic organizat. „I know I was born and I know that I’ll die / The in-between is mine / I am mine”, așa cum bine spunea și Pearl Jam într-o melodie din 2002.
Pe de cealaltă parte, știu și eu prea bine că nu putem să ne cramponăm de principii și să facem abstracție de consecințe. Dar știi care e problema aici? Că acea pantă alunecoasă la care oponenții legalizării eutanasiei voluntare tot fac apel nu e de găsit. Nu a fost de găsit nici în 2021 și cu atît mai puțin în 2026. În ciuda unor predicții cu un ipotetic grad de plauzibilitate, nu am asistat la o explozie de cazuri de oameni eutanasiați împotriva voinței lor, ci la o lărgire a sferei celor care, în contexte medicale obiective, au putut să aleagă să moară cu demnitate.
Iar toate cazurile-limită despre care am mai citit în ultima vreme, departe de a fi niște argumente împotriva unui asemenea drept, servesc pentru o pledoarie în favoarea unui cadru legal mai bun.
Dragă Radu,
Deci eu trebuie să fiu cel contra, nu-i așa? Planul nostru este ca un liberal să argumenteze echilibrat pentru explorarea unui cadru legal pentru eutanasie și sinucidere asistată, iar un alt liberal trebuie să nu fie de acord – înțeleg bine? Ce bine că am îmbătrînit, în cazul acesta.
Într-adevăr, poziția ta este poziția liberală standard – pînă la urmă, ce expresie mai pură a suveranității individului decît dreptul de a dispune de propria viață după cum vrei? Pe vremea cînd scriai tu textul din Scena9 citat, probabil aveam aceeași părere ca tine. Între timp, au trecut o pandemie, un război și un turuldoiînapoi peste mine, pe lîngă catastrofele cotidiene ale vieții personale. Și, între timp, am devenit mai sceptic cu privire la legislația de care discutăm aici. Ne aflăm la intersecția bizară între liberalism, moarte și instituții, și simplul motiv că avem un drept moral nu implică cu necesitate un anumit mecanism legislativ pentru exercitarea acelui drept. Sună crud, dar cît ești în putere, nu este așa de complicat să te sinucizi în termeni practici – o funie, un pumn de pastile sau un sinistru salt în fața metroului pot rezolva problema.
Este dificil să argumentezi că tentativele nereușite ar trebui să fie pedepsite, indiferent de ce poziție ai cu privire la moralitatea sinuciderii. Astfel, devine greu spre imposibil să restricționezi în practică capacitatea unui om de a-și pune capăt zilelor.
De fapt, întrebarea aflată în centrul acestei dezbateri este dacă ar trebui să existe un cadru normativ care să asigure o formă de asistență medicală în cazul în care este necesar și exact care ar trebui să fie forma acelui act normativ. Discuția despre panta alunecoasă pe care o citezi privește mai degrabă forma, din punctul meu de vedere, și merită luată în considerare mai cu atenție. În general, ideea unui astfel de sistem de reglementare e contestată plecînd de la stimulentele pe care le pune existența unei astfel de legislații pentru diferite instituții și organizații. De exemplu, un azil de bătrîni care constată că unii dintre cei găzduiți devin neprofitabili și dezvoltă tehnici de manipulare prin care aceștia să aleagă calea eutanasiei asistate. Sau spitale pentru afecțiuni mentale care-și conving pacienții vulnerabili să recurgă la un astfel de act pentru a-și ușura munca. Povești horror menite să atragă atenția publicului în sens politic în Canada sau Regatul Unit, dar cînd trăiești într-o țară în care scandalul azilelor groazei s-a uitat rapid, genul acesta de pantă alunecoasă sună mult mai plauzibil.
Cu toate acestea, eu nu cred că tipul acesta de dezvoltări toxice sociale au loc cu necesitate de fiecare dată cînd apare o asemenea arhitectură juridică, iar factorii culturali sînt foarte importanți. Cum scrii și tu mai sus, acest tip de argument doar cere o lege mai bună. Nu trebuie ignorată dificultatea construcției acestei legislații. Te întreb retoric: ai avea încredere în actualul Parlament al României să conceapă o legislație care să permită eutanasia voluntară, ești sigur că vrei ca astfel de legi importante să fie scrise cu ChatGPT?
Cum spuneam însă, nu cred că avem aici o obiecție solidă, de principiu, la adresa unei astfel de legi. Scepticismul meu aici este, mărturisesc, mai personal. Nu știu ce se întîmplă după ce mori, fie că te duci la Judecata de Apoi, fie că te duci în Valhalla, fie că în nimic. Cert este că are loc o cezură permanentă cu această lume, așa cum o experimentăm noi, cei care supraviețuim. Poate este un gînd egoist, dar, dintr-o anumită perspectivă, moartea ta este ceva ce li se întîmplă celorlalți, care trebuie să continue fără tine, care trebuie să se întrebe cu ce au greșit, în timp ce tu ești pe alte tărîmuri sau nicăieri, după caz. Implicația e dură, recunosc, pentru că devine astfel măcar puțin imorală orice tentativă de sinucidere cînd există oameni care te iubesc.
Tot timpul am rămas fidel, la fel ca tine, unei perspective liberale tributare lui Mill, în care statul și societatea sînt extrem de limitate în a interveni în sfera de suveranitate individuală a unui cetățean. Nu te pot opri să-ți iei viața, dar oare trebuie să te ajut, să-ți ofer și această opțiune, să creez o instituție a sinuciderii? Evident, o soluție demnă trebuie să le fie oferită celor care se află într-o stare terminală, în suferință teribilă, dar cred că această soluție nu ar trebui să recomande societății, nici măcar accidental, un astfel de gest.
Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
Mihail-Valentin Cernea este lector la Departamentul de Filozofie și Științe Socio-Umane din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
