● Alexander Rubel, Migration. Eine Kulturgeschichte der Menschheit, Kohlhammer, 2024.
Îmi amintesc cum sintetiza Max Frisch nemulțumirea populară a elvețienilor față de sutele de mii de muncitori italieni pe care tot Elveția îi ceruse, după 1948: „Au fost chemați muncitori, și au venit oameni”. Și într-adevăr, cei care migrează, din paleolitic pînă azi, nu sînt panouri cu două picioare care să spună: vînător, mă țin după turmele de antilope, sau protestant, fug de prigoana religioasă. Ci se dovedesc, iată, spre stupoarea societăților în care se stabilesc, oameni întregi. Ei au preferințe specifice, ca înclinația, să zicem, de a cînta la anumite instrumente muzicale, între care însăși limba lor așa-zis „străină”. (Dar orice limbă din lume este în primul rînd străină, pentru că cei care n-o cunosc sînt mult mai mulți decît cei care s-au născut în ea.) Ei mai au și preferințe de natură umană mai generală – de exemplu, după încheierea programului de muncă la ora 17, se căsătoresc și fac copii.
Un volum excepțional, care amplifică toate aceste teme în cutia de rezonanță a unei erudiții baroce, a fost publicat recent de arheologul, istoricul și filologul german Alexander Rubel. Cum însă discuția de idei nu prea trezește interesul exigentului public român, să ne grăbim să adăugăm și detaliul scandalos că, de 25 de ani încoace, viața l-a osîndit pe Alexander Rubel să conducă, în România, la Iași, destinele Institutului Arheologic și ale Centrului Cultural German.
Acum, dacă un student mi-ar propune să-i coordonez teza de doctorat numită, ca volumul de față, Migrația. O istorie culturală a omenirii, i-aș ține o predică despre faptul că un asemenea subiect este, prin vastitatea lui, o primejdioasă dovadă de hybris, dacă nu o emoționantă dovadă de naivitate. Apoi aș adăuga, tipicar, că e de preferat să ne concentrăm cuminte asupra a două-trei chestii petrecute în două-trei decenii. Aș face asta pentru că, așa ca mulți dintre noi, am uitat că nu am devenit istoric ca să mă ascund în hruba întunecoasă – dar tihnită – a unei specializări stricte. Mihai Gramatopol deplîngea faptul că vremea sintezelor ambițioase a apus de mai bine de o jumătate de secol. Nu sînt atît de optimist încît să cred că Migration. Eine Kulturgeschichte der Menschheit este trîmbița de argint care ne va aminti tuturor de datoriile mai înalte ale profesiei. Dar este reconfortant că un asemenea volum magnific poate fi produs de un istoric încă tînăr, nemaivorbind de faptul că, fiind biografic pe jumătate român, sîntem toți aici, nu-i așa, părtași la meritele sale.
Cum se plîngea și bietul Pascal că scrisoarea i-a ieșit așa lungă tocmai pentru că n-a avut timp s-o facă mai scurtă, adevărata provocare era să scrii despre acest subiect în doar trei sute și ceva de pagini (ce-i drept, mari și dense). O enciclopedie în șapte volume ar fi fost, paradoxal, ceva mai ușor de realizat. Rubel a trebuit să facă o selecție drastică a celor mai relevante, și în același timp pitorești, studii de caz din preistorie și pînă în contemporaneitate. Volume ca acesta nu reprezintă „ceea ce știe autorul lor”. Ele au de fapt în spate un munte de note documentare și de idei la care pînă la urmă el a renunțat, ca să nu-i ofere cititorului decît ce-i mai bun – un distilat, un elixir. Nu am mai întîlnit o concentrație atît de diversă de cunoaștere ca aici de la Orașele în mișcare, a lui Arnold Toynbee (tradusă la noi la Editura Politică, în 1979).
Rubel nu-și propune, bineînțeles, un index alfabetic al migrațiilor din istorie. Miza lui este o dublă demonstrație: 1) că migrația, departe de a fi o excepție, este o constantă antropologică în istoria umanității; 2) că migrația, departe de a fi doar ceva negativ, demonizat azi, este și un factor crucial al schimbării culturale pozitive. Din procesul acestor demonstrații totalizante se desprind alte ipoteze specifice, de pildă că structura migrațiilor s-a schimbat, ca fenomen, abia odată cu inventarea pașaportului. Cititorul descoperă că modernitatea nu a inventat nici hibridizarea culturală, nici identitățile transculturale, care apar ca efecte secundare ale mobilității și migrației, adică ale traversării oricărui tip de hotare – recent, al granițelor naționale, dar în vechime, ale limitelor și interfețelor de tot soiul. Rubel subliniază și agentivitatea migranților, pe care noi îi concepem stereotip drept alungați (încă din vremea paradisului african primordial), cînd de fapt ei pleacă adesea din proprie inițiativă. Autorul formulează ipoteza că migrația este, în literatura de specialitate, dar mai ales în opinia publică, demonizată în siajul ideologiei dominante a sedentarismului. Această ideologie răspunde anxietăților asociate cu Celălalt ca sursă de instabilitate socială și exprimă valorile burgheziei, înrădăcinate în conceptul de proprietate și glorificînd situațiile ideale (care nu sînt decît himere filistine) ale autohtoniei și sedentarismului.
Homo sapiens migrează de 70.000 de ani încoace. Secolul migrației forțate este însă, desigur, secolul 20. Rubel discută deci cazul celor 100 de milioane de chinezi care fug de invazia japoneză în 1937 și al celor 15-20 de milioane de persoane strămutate între India (majoritar) hindusă și Pakistanul (majoritar) musulman în timpul împărțirii Indiei Britanice, în 1947. Dincolo de migrația forțată, aflăm că, în 1907, în Reich-ul german, jumătate din oameni nu rezidau în localitatea în care se născuseră și că, înainte de Primul Război, 500.000 de polonezi locuiau în regiunea Ruhr. Poate toate astea sugerează, încă, o carte solemnă, dar nici vorbă de așa ceva. Semnificativă pentru metoda lui Rubel ca expert care acționează simultan și ca popularizator al științei este analiza basmului „Muzicanții din Bremen“, material aparent diafan, care însă susține o interogație academică substanțială a motivațiilor și traiectoriilor migranților. Cu aceeași dibăcie, Rubel iluminează istoria migrațiilor din neolitic (săpăturile din Blätterhöhle, Sauerland care spun povestea „societăților paralele” în epoca culturii Michelsberg), epoca bronzului (Lechtal; așa-zisul arcaș de la Amesbury; prima lume globalizată, cea a bronzului egeean!), lumea greacă (călătoriile lui Ulise, dimensiunea feniciană a civilizației elene, coloniștii greci de la Ai-Khanoum în Afganistan, arhiva lui Zenon de scrisori pe papirus), romanii (de la acel emigrant troian numit Enea la sticlarii fenicieni din Lugdunum sau la negustorii alexandrini din Tomis), și Völkerwanderungszeit (dintotdeauna, zice negru pe alb autorul nostru, grupurile de migratori și-au dorit o felie de prăjitură, dar hunii au fost primii a căror ambiție a fost să-l curețe pe cofetar).
Subiecte ca cele de mai sus sînt bineînțeles cunoscute, dar de obicei îmbălsămate și studiate izolat. Rubel pune totul în legătură, denișează argumente și ipoteze noi, adaugă detalii care însuflețesc, cum adaugă maestrul flamand accentele de lumină albă. Alte abordări sînt deja mai neortodoxe: informații statistice despre migrația motivată de căsătorii, poveștile arhitecților italieni diseminîndu-și ideile în Rusia, Polonia sau Ungaria, sau ale celor francezi în Anglia. Pentru timpuri mai recente, spectaculoase sînt excursurile despre evoluția pietrelor de mormînt din cimitirele din Köln, dar mai ales despre culturile și populațiile diverse care au contribuit la nașterea muzicii de jazz, sau care au afectat componența echipelor naționale de fotbal ale Europei, de la echipele din 1954, integral albe, și pînă azi. Alteori migrațiile sînt descompuse în indivizi, iar atunci Rubel dialoghează cu Katarina Vilioni (m. 1342), una din primele europence care au trăit în China, sau cu un emigrant care a fugit din Palatinat în America, contribuind decisiv la dezvoltarea industriei americane de bere (la final aflăm că acel emigrant a fost bunicul lui Donald Trump – iar la asta se adaugă apoi o investigație în genealogia exotică a lui Boris Johnson).
Unii istorici de limbă franceză ca Braudel, Higounet și Pirenne au ajuns să scrie cărți fundamentale în timp ce erau prizonieri de război în Germania; alți intelectuali suferă pur și simplu de dor de ducă: Anselm de Canterbury, Erasmus din Rotterdam, Toma de Aquino colindă Europa de la un job la altul, Chamisso și Alexander von Humboldt fac expediții științifice, Goethe însuși, care stă aproape un an jumate la Roma, intră și el în definiția emigrantului. (Cînd discut în mediul academic despre cartea lui Rubel, nu pot să nu adaug și o vorbă despre soarta itinerantă a post-doctoranzilor contemporani.)
Unul din studiile de caz esențiale privind migrația cu cauze religioase este cel dedicat hughenoților, mai precis integrării lor în lumea germană și rolului lor în emulația culturală din Brandenburg-Prusia din secolul al XVII-lea încolo; ba, relocarea unora din ei în Africa de Sud marchează începuturile industriei vinului pe noul tărîm. Și dacă tot am vorbit de „Muzicanții din Bremen“: Rubel ia la puricat ambiția fraților Grimm de a crea o identitate germană în timpul ocupației napoleoniene, ambiție care a declanșat o vînătoare de povești „naționale” atît de aprigă, încît nu s-au mai sinchisit că anumite elemente din poveștile culese aparțineau întru totul imigrației calviniștilor francezi…
Pentru cititorii europeni ai acestei cărți, cuvîntul migrație va avea o cu totul altă rezonanță după ce vor afla din ea că majoritatea ADN-ului lor a fost deja stabilit la sfîrșitul epocii bronzului: vreo 2% de la neanderthalieni, 20% de la vînătorii-culegători sapiens din paleolitic, 30% de la agricultorii anatolieni din neolitic și 20% de la proto-indo-europenii Iamnaia. Un sfert din ADN-ul nostru e tot ce s-a-ntîmplat după… Căci Rubel ne lasă cu această lecție fundamentală: că istoria nu este lanțul tradițional de biografii ale marilor lideri, ci o sumă a migrațiilor și a modului în care ele au fost metabolizate de societăți succesive.
Ca să închei, volumul ilustrează o vorbă atribuită unui președinte american: „The historian must have no country”. Alexander Rubel e un istoric universal cu o ambiție renascentistă, cu capacitatea de a vorbi în numele și pe înțelesul marilor actori și micilor cetățeni ai lumii, și cu o erudiție pe măsură (polemizînd cu Evul Mediu static al lui Weber și determinismul geografic al lui Jared Diamond, și recurgînd la bibliografia majoră în domeniu – J. Osterhammel, P. Manning, J. și L. Lucassen etc.). Migrația. O istorie culturală a omenirii este neobișnuită nu numai prin anvergură și prin umor, rare și scumpe azi la istorici, dar și prin faptul că tratează migrația ca pe un fenomen universal, nu ceva care apare brusc în secolul al XVII-lea. Nici cartea de față, desigur, nu a apărut peste noapte: Rubel a mai sondat migrațiile din antichitate în volumul Migration in der Antike, von der Odysee bis Mohammed (wbg Academic, 2024); în 2000 a scris în Études germaniques despre romanul Eumeswil al lui Ernst Jünger, (tradus și la noi la Editura Univers, în 2000), al cărui titlu este numele unei cetăți distopice, pline de imigranți, iar în 2019, într-un articol din prestigioasa Classical World („Quo Vadis Altertumswissenschaft?“) avertiza că renunțarea la multilingvism în studiile clasice – în favoarea cercetării exclusiv în limba engleză – va aridiza însuși solul din care se hrănește această cercetare.
Dacă, așa cum sper, acest volum excepțional își va găsi traducătorul și la noi, generații de studenți și de istorici, arheologi, antropologi și sociologi vor avea la îndemînă o carte clasică (și poate nu vor mai emigra).
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Ultima carte publicată este Les animaux et nous. Une enquête archéologique, Flammarion, Paris, 2026 (tr. fr. de F. și J.-L. Courriol, originalul: Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie, Humanitas, 2021).
