De șase ani tot dreg și refac și schimb și las și scot și bag la texte despre Călin-Andrei Mihăilescu. Încă în sertare. Că-i mult, că-i puțin, că-i prea, că nu-i prea. Să-mi înlesnească muncile, el a scos o carte nouă, cea mai simplă de pînă acum. Nici o simplitate autentică nu-i, însă, ne-covîrșitoare. În Răbdări vrăjite (București, Vremea, 2025) C-AM a topit alchimic decenii de erudicție și tone de sinapse sizigetice înapoi în aluatul cel mai brut, brutal și molcom din care i-au ieșit toate: amintirile-i cele mai străvechi și mai virulent stocate. Ca un Creangă trecut prin școala lui Hegel și-a lui Deleuze și-a onestității, Călin e mai tînăr ca noi toți. N-ai cum fi așa tînăr dacă nu le-ai trăit pe toate și n-ai cum fi așa copil dacă nu le-ai gîndit pe toate; redigerîndu-se, a ieșit o cărticică ale cărei pagini se-ntorc, galopînd, singure.
Simetriile izbesc. Maestru (nici pe departe doar) al preludiilor – precum fata cu chibrituri a Țării Europsite ori adicționarul Antropomorfinei –, Călin începe excursia cu un chiasm executat perfect, un scurt istoric al căderilor (mai mult fizice) de la minimum de ani la maturitate, urmat de-o cronică a ridicărilor, din armată înapoi la minim. Singura folosire a persoanei I, pe lîng-a celei proprii, e în perspectiva tatălui, într-un gest cultic (anti)ancestral care-și plasează proto-agonistul în paralel cu alt contemporan (ce-i aseamănă? amîndoi au fost mentorați de același cimpanzeu!). De mic și tot ’nainte, a-nțeles că joaca e singura metaforă (și metodă) serioasă a vieții – și ne arată cum fiecare nereușită biografică e-o reușită autobiografică, și cum alea-s singurele reușite.
Dacă-n scrierile-i teoretice plana cu blîndețe devastatoare umbra povestitorului, în cartea-i cu povestiri atîrnă supraveghetor umbra și ecourile teoreticianului. Astfel de dualități heracliteene se-mbină hegheliamente-n țesături blake-iene: seriozitatea neserioasă și neseriozitatea serioasă, brutalitatea gingășiei și gingășia brutalității, necromanția poftei de viață și pofta de vii a necromantului, ying-yang tăvălugit prin șirul de farmece și blesteme care n-are cum nu fi viața. Călin n-a intrat la film (din cauze cel puțin medievale, cum veți vedea), dar și-a re-gizat viața secvență cu secvență și rînd după rînd – cu precizia și forța unui retroproiectil. Cînd s-a gătat, mi-a părut rău c-am carnivorat-o așa repede și-am mai parcurs-o de vreo două ori, ca o eternă re-ntoarcere din trei mișcări. De la Pinocchio la Cratil și înapoi, de la Poșeta Mamii la Zeița Spontana și tot ’nainte, de la alfabet la arme, din stoicheie și numere magice-n suicidari nemonotoni, sub piatră după piatră zac plot după plot gata de filmat și regizat. Nene-nene, tekel ufarsin!
Elogios și elegiac, Călin își onorează cum se cade mai bine prietenii: amintindu-și-i și amintindu-i herodactil – de la primii coechipieri la cei de-o viață, și unii, și alții la fel de eterni. Citibil și citabil, ar fi păcat să nu-l – deci transcriu măcar astea, pentru cine n-o să aibă cartea: despre vortexul semiotic al alfabetizării: „Mi-a venit să mă apăr [...], închizînd cartea. Dar nu mai era drum de întoarcere: odată ce intrasem, trebuia să trec prin ea ca printr-un tunel. Mă uitam din poză în poză și, pe măsură ce sensul lor devenea mai neclar, fiecare se transforma în ceva captivant. Începea să mă atragă și textul, ca o imagine cifrată pe care trebuie să o tot descompui pînă să-i dai de cap. Parcă eram între doi magneți” (p. 33); despre șiretlicurile autofage ale memoriei: „Acum îmi vine să zic: le-aș fi ținut așa de bine minte pe astea toate dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie?” (p. 50); despre (post)apocalipticul cazon: „eram campați într-o fostă colonie penitenciară [...] așezată, prin noroaiele unei toamne ploioase, lîngă oțelăria din pîntecele căreia ieșeau zgomote crîncene și adînci, iscate de frecarea metalului de neant, și identice sunetului grav cu care se scufundă marile nave” (p. 66); despre militantismul devenirii: „libertatea militară te proiectează în viitor, unde ești pentru că vei fi (apropo, marota zilei de azi, globalizarea, este doar în subsidiar un concept economic și teologic: mai întîi de toate, este unul militar)” (p. 68); despre despre: „din poetica noastră experimentală praful s-a ales, dar praf îndrăgostit, ăla din care e alcătuită singura istorie plină, întrucît melancolia îi e lipiciul ce-l sculptează-n egiptene statui” (p. 106); despre cultura cancelariei: „o aud pe o colegă zicîndu-i alteia care tricota: – Auzi, dragă, vară-mea a făcut patru copii în două nașteri. – Patru în prima și nici unu-ntr-a doua? fac eu. – Da... Aoleu, bată-te să te bată, nu...” (p. 108); iar, în fine și-n fine, despre cum „Nimic nu e chiar autobiografic, și nimic nu e liber de autobiografie – scrisul ni-e uitare la fel de imprecisă ca oglinda apei pîndindu-l pe Narcis” (p. 74).
Cînd în țară se scrie mult și se citește puțin, ambele slăbuț (că ne plac eufemismele și-adverbele), avem cadoul unei cărți pe placul tuturor și accesibilă nimănui – un must-have pe rafturile oricui, fie c-o deschide, fie că nu –, o „anestezie a anesteziei”, cum definea Călin, cu altă ocazie, barocul.
Tinerețea o degustăm și dezgustăm, uitînd să ne-amintim că pînă și durerile-s pe ducă. Copilăriei îi supraviețuim, dar nimic nu-i supraviețuiește. „Sub arta bunei presupuneri, stă copilăria, ca să pună suspiciunea prin care ne rupem de ea sub lumină crudă” (p. 27). Augustin și-a rememorat tinerețea înaintea lui Dumnezeu. Călin, în fața acelui zeu agnostos (necunoscut? neștiutor?) pe care l-a apropriat temporar și nerușinos Pavel, spre zeflemeaua stoicilor și epicureicilor. Un Theos Agnostos care ne știe pe toți, dar pe care nimeni nu-l poate cunoaște, ci doar vedea dacă se uită adînc în oglindă.
David Topală este doctorand la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
.jpg)
