The client is always wrong

Așa cum am mai spus și în alte ocazii, trăim ceea ce, foarte probabil, este apogeul profesiei de psiholog. Ca român născut în comunism, am prins vremurile cînd psihologia era scoasă în afara programelor școlare, cînd nu se mai susțineau cursuri de formare în psihoterapie. Comunismul agrea sociologia, dar se temea de psihologie. Acum, la mai bine de trei decenii de la eliberarea de sub comunism, sîntem mulți, sîntem vizibili, sîntem băgați în seamă și de multe ori consulta(n)ți, inclusiv în domenii în care nu neapărat psihologii ar trebui să primească microfonul. În plus, cărțile de psihologie se vînd în jordanpetersoni, pardon, în draci, și mulți dintre noi colaborăm la realizarea de filme, la scrierea de cărți, la realizarea unor spectacole de teatru ș.a.m.d.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă care sînt diferențele dintre psiholog, psihoterapeut și psihiatru, iar majoritatea oamenilor cu nivel de educație mediu plus par să nu se (mai) sfiască să apeleze la servicii de specialitate atunci cînd este cazul. Evident, nu întotdeauna cei care au nevoie de serviciile unor psihoterapeuți ajung să beneficieze de acestea. Indiferent dacă asta se întîmplă din motive financiare, culturale, care țin de nivelul de educație sau de atitudine, am văzut de multe ori oameni care nu aveau neapărat nevoie de terapie, dar care lucrau cu un terapeut pur și simplu pentru că își permiteau serviciile unuia (sau chiar ale mai multor specialiști), respectiv oameni care ar fi avut mare nevoie, dar care fie refuzau ajutorul de specialitate, fie nu aveau posibilitatea de a accesa servicii de psihoterapie. Da, psihoterapia este un serviciu util, dar uneori ea poate fi un privilegiu, o modă sau chiar o fiță.

Multe persoane din bulele educate, în special oamenii din companiile multinaționale în care se pune accent pe psihoeducație, știu că în psihoterapie lucrăm cu clienți. Nu cu pacienți. Asta implică multe aspecte importante. Un rol mai activ al beneficiarului, un schimb explicit serviciu-plată, un raport mai puțin asimetric decît clasicul medic-pacient. Acestea sînt doar cîteva dintre aspectele care dau caracterul special al acestei relații care, cel puțin la nivel teoretic, ar trebui să contribuie semnificativ la scăderea suferinței psihice. Și, cu puțin noroc, timpi mai scurți de așteptare. În engleză, patient este atît cel care suferă, cît și cel care are răbdare.

Multă lume reacționează negativ la termenul de client. Un alt caz de rătăcire în traducere. Client în limba engleză nu are același sens cu cel din limba română. Client în limba română este mai apropiat de englezescul customer, cel care cumpără un produs, iar client în limba engleză este cel care are o relație contractuală cu un profesionist care îi oferă servicii personalizate, de cele mai multe ori în contextul unei relații profesionale pe termen mediu sau lung. Deși comunitatea a decis altceva, eu aș lua în considerare și termenul de beneficiari pentru cei care apelează la servicii de psihoterapie.

Piața. În grupurile de Facebook cu tematică psi, indiferent dacă sînt grupuri dedicate specialiștilor sau marelui public, apar frecvent anunțuri în care potențialii clienți specifică ceea ce caută. Unii caută psihoterapeut bărbat, alții femeie, LGBTQIA+ friendly. Empatic. Musai formare în psihanaliză jungiană. Terapie față în față, cu cabinet în zona de nord a orașului, cost maxim 180 de lei/ședință (și să se poată achita cu cardul), doar după ora 18. O oră jumate, nu mai puțin, că omul are multe de spus. Cu cabinet cu aer condiționat. Să fie parcare, de preferat în zona X. Spiritual, New Age sau religios – și atunci, clar, ortodox. 

Cum ar fi să fim victimele unui accident și, atunci cînd vine ambulanța sau mașina de pompieri, să specificăm că nu putem primi servicii de specialitate ale cuiva care nu crede în prieteni imaginari, că vrem un om de o credință similară cu a noastră? De ce nu am putea lucra cu un terapeut care vede lumea din perspectivă științifică, nu religioasă, sau cu un terapeut creștin, deși sîntem agnostici/atei, dacă oamenii respectivi nu încearcă să ne impună valorile și credințele lor?

Desigur, unele pretenții pot fi mai mult decît legitime. E destul de indicat să nu plătești zece ședințe de terapie înainte să afli, în calitate de membru al unei minorități sexuale, că terapeutul tău e mai homofob decît actualul primar din Oradea. Sînt rezonabile și rațiunile financiare, preferința de a avea parte de terapie față în față (pe care o prefer și recomand/prefer, la rîndul meu, atunci cînd e posibil), lucru valabil și pentru aspectele care țin de program, respectiv cele care au legatură cu distanțele de la casa sau locul de muncă la cabinet. Nu sînt sigur că e neapărat bine să decidă clientul metoda sau chiar forma de psihoterapie. 

De mai multe ori am primit din partea unor clienți solicitări de tipul „Eu vreau hipnoză!”. De fiecare dată i-am întrebat dacă doresc hipnoză sau dacă doresc să se simtă mai bine și să funcționeze mai bine. Pe scurt, fără să minimalizez diferențele dintre școlile de terapie, consider că aspecte ca experiența, capacitatea de empatie & simpatie, deschiderea mentală a terapeutului, profesionalismul, în ansamblu, sînt mai importante decît tipul de terapie.

Trauma. O altă obsesie a acestor vremuri este trauma. De multe ori clienții cer specialiști cu experiență cu trauma. Stimați clienți, noi, terapeuții, nu lucrăm cu traumele, lucrăm cu oameni care de multe ori au experiențe traumatice, dar au și resurse, comunități mai mult sau mai puțin sănătoase, credințe limitative, blocaje. Și, da, deși unii terapeuți sîntem în dezacord cu ideea că toți oamenii au avut parte de experiențe traumatice, orice terapeut care a făcut o formare serioasă ar trebui să poată lucra cu oameni care au experimentat trauma. E în fișa postului. Și, da, mulți dintre noi au istoric de traumă, istoric care ne influențează semnificativ sănătatea în toate formele ei, dar trauma nu este nici o (con)damnare, nici un caracter special, nici un loc în care poți să te întorci să repari. Este un reper, un aspect important, dar terapia nu este despre traumă, este despre scăderea suferinței, respectiv despre creșterea funcționalității, despre schimbarea în bine, în ansamblu.

Necazul este că mulți terapeuți, și chiar școli întregi de psihoterapie, cad în această capcană a traumafiliei și uită cele de mai sus. În terapie nu căutăm traume așa cum căutăm căpușe pe cățel, în principal pentru că, așa cum am spus, deși toată lumea a avut parte de stres, nu toată lumea a experimentat trauma și, cu atît mai mult, cei mai mulți dintre noi am reușit să integrăm și să depășim traumele respective, care nu sînt în mod obligatoriu o condamnare, la fel cum nu sînt nici singura sursă a disfuncționalităților din viața noastră psi.

Apropo de preferințele legate de o școală terapeutică, în artele marțiale este o vorbă care spune că partea de antrenament care îți place cel mai puțin îți este cea mai utilă. Așa că ne putem întreba dacă un client înclinat către spre nesfîrșite introspecții cu conotații filosofice nu ar avea mai mult de cîștigat de pe urma unei terapii mai, să zicem, inginerești, cum e considerată terapia cognitiv-comportamentală, sau dacă pentru o persoană care are tendința să raționalizeze rece nu ar fi mai indicată o abordare centrată pe emoții. Dacă un om a cărui viață stă sub semnul pragmatismului, cineva obsedat de material nu ar putea să fie mai cîștigat explorînd spiritualitate autentică în terapie. Adică nu Osho sau alte forme de New Age reîncălzit, adică McSpiritualitate, ci existențialism sau consiliere filosofică. Nu e sigur că unei personalități histrionice o să îi ajute psihodrama.

Mă întorc la aserțiunea de la începutul acestui text. Am auzit la Gábor Mate ideea că, dacă terapia nu funcționează, vina e în mod obligatoriu a terapeutului. Am mai prins un mesaj similar la o conferință de specialitate care avut loc acum cîțiva ani la Timișoara, venind din partea unei personalități în domeniu. La scurt timp după respectivul eveniment, toți participanții au primit mesaje din partea unui client în terapie al speaker-ului, mesaje în care respectivul specialist era acuzat că l-a abuzat sexual pe client. Evident, cei mai mulți dintre noi am recunoscut nu un caz real de abuz, ci unul de fixație obsesională, o formă gravă de intoxicație. O fi fost vina terapeutului că un client pe care poate l-a văzut de două-trei ori a experimentat un episod maniacal, sau psihotic, sau a devenit schizofrenic? Puțin probabil. Orice proces terapeutic este un pod care se construiește de pe două maluri. Desigur, este responsabilitatea terapeutului să fie arhitectul coordonator și dirigintele de șantier al acestui proiect, dar o parte din responsabilitate îi aparține și clientului, care nu e doar un salahor sau un prinț așteptînd să fie dus în lectică, ci un membru al echipei. Cîteodată un terapeut lipsit de experiență, inspirație, flexibilitate mentală ș.a.m.d. poate rata comunicarea cu clientul, poate să ignore nevoile clientului. Blocajele în terapie sînt firești și pot face parte din proces, dacă reușim să le acceptăm și să ne repoziționăm pe coordonate care să funcționeze mai bine pentru client. Dar există și clienți care nu doresc cu adevărat să își rezolve problemele, care vin în terapie obligați sau ca să își demonstreze ceva, sau ca să demonstreze altcuiva ceva. Care nu vor cu adevărat schimbare, nu doresc să renunțe la un statut, la (dez)avantajele aferente condiției pe care o experimentează. 

Deși clientul poate avea de multe ori dreptate, iar domeniul nu duce lipsă de șarlatani, de nepricepuți sau chiar de abuzatori, psihoterapia, deși trăim într-o economie de piață cu note accentuate de neoliberalism, nu este și nu trebuie să fie nici o continuare a tradiției terapeutului omniscient și omnipotent, dar nici una în care interesul economic să îi transforme pe terapeuți în vînzători la o tarabă de junk food. Clientul are întotdeauna dreptate dacă vrei să îi vinzi cantități mari de mîncare cu valoare nutritivă scăzută sau baliverne pseudo-științifice asortate cu pachete de turism centrat pe ayahuasca. OK, nu vrem să fim nici nazistul supei din Seinfeld, dar nici parte din industria de wellness care a ajuns, la nivel mondial, la o cifră de afaceri de aproape un miliard și jumătate de dolari pe an, industrie din care partea mateeană cu ayahuasca este o parte mai mult decît semnificativă.

Mă îngrozesc cînd văd terapeuți care le declară public empatie nelimitată și competență pînă la cer clienților. Cînd le promit că îi vor însoți în călătorie. Apare de multe ori o poezie a seducției și mai mulți terapeuți se prezintă online la casting-ul deschis de clienți în grupurile psi la fel cum vorbesc tinerii care încearcă să convingă fetele să îi aleagă la concursurile televizate de dating. Pe lîngă declarațiile deșănțate de profesionalism și promisiunea de conexiune emoțională autentică, mulți terepeuți, după ce își declară public competențele, sentimentele și atitudinea, plusează cu experiențele personale, care pot merge de la calitatea de părinte pînă la propriile experiențe, pierderi. Recent, cineva care a anunțat că a fost dezamăgit (în mod justificat, țin să specific) de un terapeut care a refuzat să îi recunoască suferința legată de moartea animalului de companie a primit, printre alte oferte de servicii ale colegilor care au pierdut un animal drag, și una din partea unui terapeut care a specificat că este și medic veterinar. Nu sînt sigur cu ce ar fi putut ajuta repectiva competență în context terapeutic, dar, mă rog, orice ajută.

Psihoterapia, asemeni foștilor psihoterapeuți ajunși guru, riscă să devină o victimă a propriului succes. În condițiile în care anul trecut am avut o premieră – pentru prima dată cînd Facultatea de Psihologie a avut cea mai mare concurență dintre toate specialitățile universitare –, ne putem aștepta ca cel puțin încă o perioadă de acum încolo să crească atît cererea, cît și oferta în domeniu. Vom vedea într-un viitor nu foarte îndepărtat dacă va cîștiga psihologia pop, sau chiar zona de pseudo-știință, șarlatanie, îngeri, constelații, ayahuasca, energii ș.a.m.d., sau dacă vom reuși să rămînem în zona de activitate jalonată de evidențe științifice, una în care să combinăm rigoarea profesională cu deschiderea mentală. Ca de fiecare dată, bătălia pe care o dăm nu este în afara societății. Trăim în epoca post-adevărului, a unui romantism cu note ba New Age, ba neonaziste. Într-o lume dominată de stridențe ca Gábor Mate și Jordan Peterson avem nevoie de modele de gîndire ca Sapolsky și de Waal. Fiecare dintre noi putem contribui sau măcar încerca să contribuim la direcția în care se îndreaptă lumea.

Mircea Dragu este psihoterapeut. Ultima carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu, Editura Humanitas, 2022.

Credit foto: Wikimedia Commons