Arta de a nu lăsa un testament

Problemele de sănătate i-au afectat lui Reilly funcționarea mîinii stîngi, pandemia a adăugat o nouă dimensiune a stagnării, o altă condiție de sănătate.

The Durutti Column, Renascent, London Records, 2026.

În 1978, Alan Erasmus și Tony Wilson adunau la Factory Records același val seminal: Joy Division, Cabaret Voltaire și The Durutti Column. Doi ani mai tîrziu, primul album al acestui ultim grup, format, în esență, dintr-un singur individ, The Return of the Durutti Column, apărea cu o copertă de hîrtie abrazivă, un calc situaționist aplicat ideii de obiect muzical comercial, și cu cinci ore de improvizații înregistrate pe un magnetofon cu patru piste în casa chitaristului Vini Reilly. „Martin Hannett auzea lucruri pe care eu nu le-aș fi auzit niciodată”, spunea Reilly despre producătorul legendar al Joy Division, cel care i-a dat o formă sonoră debutului. Rezultatul acestei colaborări a fost un disc straniu, care suna ca nimic altceva în epocă. LC, urmașul imediat, a rafinat această logică, chiar dacă semnătura lui Hannett nu se mai regăsea pe el. Discul ăsta părea mai intim, mai direct, rulînd piese ca „Messidor” sau „The Missing Boy”, un memorial furios pentru Ian Curtis, scris imediat după sinuciderea lui. Ca să scurtez drumul pînă aici și acum, lui Renascent, primul album al formației din Manchester în ultimii 16 ani, i-a luat aproape un deceniu să fie asamblat. Problemele de sănătate i-au afectat lui Reilly funcționarea mîinii stîngi, pandemia a adăugat o nouă dimensiune a stagnării, o altă condiție de sănătate, de data asta a producătorului Keir Stewart, a suspendat totul pînă recent, cînd London Records a publicat acest LP. Surprinzător sau nu, ce a ieșit nu sună deloc a testament. „For Friends Everywhere”, o nouă versiune pentru un cîntec de la începutul începuturilor, „For Belgian Friends”, trecut prin atîtea transformări de-a lungul deceniilor, a fost complet reorchestrat. Stewart a înlocuit, instrument cu instrument, toate sunetele pînă cînd a obținut ceva ce l-a surprins plăcut pînă și pe Reilly. Iar „Liars”, poate cea mai neobișnuită piesă de aici, s-a născut dintr-o conversație: Stewart cînta distrat la tastatură cînd Reilly l-a oprit și a turnat deasupra acelor acorduri un poem în flux de conștiință care repeta „I love you, I’m sorry” cu delicatețea lui Mark Hollis. Ecourile acestea delicate dau, după mine, tonul întregului. Renascent este un disc de o fragilitate sonoră aproape dureroasă, complet lipsit de nostalgia compilațiilor aniversare. Reilly, Stewart și toboșarul Bruce Mitchell împletesc totul într-o textură ambientală discretă și emoționantă. Chitara, cîndva o explozie de reverb neostentativ și ecouri diafane, păstrează și acum acea amprentă inconfundabilă de melancolie senină din trecut. Ici și colo, vocea lui Caoilfhionn Rose adăugă amplitudini noi unui sunet care nu se autoplagiază. Are tot sensul din lume ca Brian Eno să fi numit LC albumul lui preferat din toate timpurile, ca John Frusciante să-l numească pe Reilly cel mai bun chitarist din lume, ca Blood Orange să-l invite, acum un an, să cînte împreună. Așa cum are tot sensul din lume ca răspunsul lui la o întrebare pusă de un jurnalist în 2010, dacă nu cumva albumul A Paean to Wilson, sună a final, să fie ăsta: „Nu va exista niciodată un disc final. Ești bătrîn abia cînd ești mort”.

 

Paul Breazu este jurnalist.

Share