Audio Si N Am Cuvinte

În vremuri de grea încercare pentru coeziunea UE, am nimerit peste două albume de sinergie artistică româno-europeană care pot sta fără probleme alături de mari albume ale avangardei muzicale.

Asta nu e neapărat o confesiune tristă, ci un bun argument pentru existența acestor formule muzicale complicate numite duo-uri.

Primul aparține eternilor Deep Purple care revin la Cluj cu o însuflețire inexplicabilă după pierderea lui Jon Lord, cu un album axat ostentativ pe clapele înlocuitorului său Don Airey.

Problemele de sănătate i-au afectat lui Reilly funcționarea mîinii stîngi, pandemia a adăugat o nouă dimensiune a stagnării, o altă condiție de sănătate.

Dincolo de beneficiile homeopate, festivalul se învîrte în aceeași zonă de popularitate ca și Posada Rock sau Dark Bombastic Evening, dar cu o istorie ceva mai obscură și o oarecare preocupare pentru etno-metal.

Era și o intuiție despre unde putea merge muzica privită ca infrastructură sonoră a lumii, spre o modernitate pe care Anglia sfîrșitului anilor ’70 o simțea în aer fără să-i știe încă numele.

Mă opresc asupra celor două trupe din program care au dezvoltat un atașament aparte pentru România și în particular pentru Posada Rock, așadar prieteni loiali ai rockerului român.

În această anhedonie culturală, Dark Bombastic Evening de la Alba Iulia reușește să se apropie de vîrsta majoratului, păstrîndu-și profilul eclectic marcat prin prefixul post-.

Inferno nu e un album ratat, ci unul care demonstrează, fără să-și propună asta, că anumite teritorii nu mai pot fi locuite aproape în același fel încă o dată nici măcar de cei care le-au descoperit primii.

Treizeci de ediții ale Festivalului Internațional de Jazz de la Gărîna ar trebui să fie o aniversare cu caracter de sărbătoare națională.

Laibach nu combate algoritmul din afară, ci intră în mintea lui, îi adoptă limbajul, îi preia formele cele mai uzate și mai reconfortante și le gonflează pînă devin străvezii.

Poate școlile de muzică românești produc pianiști mai vizibili, ori mai ușor de individualizat decît alte categorii de instrumentiști.

Danezii care urmează sînt din zona jazz, cîndva un specific al acestei rubrici la care ar trebui să revin mai des, căci avem acum minifestivaluri de gen în fiecare reședință de județ.

Ajuns la vîrsta de 60 de ani, Flea luase în sfîrșit decizia de a-și aroga doi ani de practică zilnică la trompetă, în mijlocul turneului cu RHCP.

Totul e distorsionat imprevizibil prin sintetizatorul de fabricație proprie la care face trimitere titlul materialului – o inițiativă-protest împotriva Inteligenței Artificiale.

Există un moment din interviul pe care Derek Walmsley i-l lua lui Ted Milton în februarie anul acesta în care saxofonistul în vîrstă de 82 de ani explică de ce charisma i se pare o formă de psihoză.

Cîntecele trupei rezonează cu spiritul vremurilor în care angoasa e noua exuberanță, maniaco-depresia e standardul mentalului colectiv digitalizat.

Activistul vorbește despre ceva exterior lui. Un conflict, o cauză, o crimă. Predicatorul vorbește din el însuși, din poziția autorității morale.

Rock-ul alternativ românesc continuă să se perfecționeze în a promova nostalgii nouăzeciste. Anii ’90 ne-au oferit educația muzicală cea mai diversă și mai intensă.

Sînt două sortimente de muzică cinematică realizată prin metode diferite, ambele căutînd să ofere ascultătorului stimulente senzoriale și mnemonice.

Ceea ce se aude pe această compilație recuperatoare este evident preistorie, dar, mai mult decît atît, o estetică confecționată încă înainte ca acest combo belgian să aibă un nume.

Tot un fel de ritual de trecere, îmbinînd tropi de prin toată cariera artistului: ironia amară a post-comunismului, ceva stand-up comedy nouăzecist, cîteva piese începute în anii ’80 și terminate abia acum.

Există și niște momente în care albumul respiră un pic mai adînc și, pentru cîteva secunde, pare că își găsește un scop în viața asta scurtă de trupă indie.

Ar putea fi primul gen muzical cedat oficial Inteligenței Artificiale, dar însăși denumirea EBM obligă la o abordare hibridă, o participare în carne și oase, preferabil în veșminte de latex.

Grupul exploatează ocazional folclor local și influențe balcanice într-o frenezie ce cochetează cu „jazz-ul de petrecere” al unui after-party de festival.

E un album despre control și pierdere a controlului, despre cum rutina și mariajul se transformă treptat în prizonierat emoțional.

Vom avea parte în curînd de niște jazz de improvizație din Australia oferit de The Necks, grup instrumental despre care se spune că nu cîntă niciodată solo-uri.

Încălzirea va fi asigurată de o serie de grupuri din același spațiu post-punk, dar mult mai tinere, lansate cu puțin înaintea pandemiei.

„Orhideja” – o psihedelie ordonată în straturi complexe, voce tratată ca instrument, percuții inserate într-un fel de haos organizat.

Dacă Madonna deschidea porțile pentru o sexualitate militantă, Carpenter pare să inventeze o versiune postmilenială a ei: sexualitatea ca memă.

E o formă de muzică de cameră întunecată prin care răzbat raze confuze de melodie, mai mult prin voce căci vioara, viola și vibrafonul se ocupă de misiunea de destructurare anti-AI.

Festivalul Dark Bombastic Evening (DBE) continuă să existe în afara logicii economice, menținut viabil mai degrabă de o logică sectantă: devotament de comunitate, fără sponsori, fără reclame.

În acest amestec, granița dintre gunoi și comoară e imposibil de trasat: lîngă minimalismul auster al lui Daniel Miller trăiesc hituri accidentale, experimente comerciale și eșecuri monumentale.

Posada Rock continuă să-și cultive statutul de cel mai vechi festival rock din România, precedat de Astra Rock – ca frate mai mic, mai ardelean și mai eterogen.

Bucureștiul s-a cam schimbat, nu mai zic de Partizan. Nori peste Sălăjan e mai puțin despre contrastul exotic între manea și rock și mai mult despre recuperare și remix.

Chitaristul experimental norvegian Eivind Aarset a concertat săptămîna trecută în cadrul Festivalului Internațional de Jazz de la Gărîna.

Albumul probează evoluția constantă a label-ului, dar și faptul că muzica electronică rămîne una dintre formele de artă contemporană cele mai provocatoare și inovatoare.

Cealaltă surpriză daneză, OTOOTO, lucrează în alt spectru energetic. Apelează frecvent tot la instrumente de suflat.

Pulp a fost mereu un colectiv la marginea curentului. Deși a prins ceva coperți NME, n-a apărut ni-ciodată imprimat pe aia care, cam stupid, a contat mereu.

DokStation e un festival cu un profil aparte, axat pe promovarea de documentare pe subiecte muzicale.

O grupare jihadistă ce a preluat controlul asupra regiunii a interzis, printre multe altele, și muzica, a închis posturile de radio, a ars instrumentele muzicale.