Războiul dintre SUA și Israel cu Iranul a scos la iveală modul în care instabilitatea poate deveni un instrument politic redutabil. Liderii pot exploata crizele pentru a menține loialitatea susținătorilor, chiar și atunci cînd le impun costuri, și pot obține concesii de la adversarii interni și externi prin coerciție și imprevizibilitate provocată cu bună știință. Într-un articol care urmează să apară, economistul canadian Ronald Wintrobe numește această dinamică „thugocracy” („banditocrație”): o formă de guvernare bazată pe coerciție, intimidare și imprevizibilitate.
În ultimele trei luni, conflictul a oscilat în mod repetat – uneori în decurs de cîteva ore – de la escaladare la dezescaladare, cu amenințări, atacuri, sancțiuni, pierderi și anunțuri de încetare a focului succedîndu-se cu o viteză amețitoare. Pe 7 aprilie, de exemplu, la doar cîteva ore după ce a avertizat că „o întreagă civilizație va muri în seara aceasta”, președintele american Donald Trump și-a schimbat brusc cursul și a anunțat încetarea focului, susținînd că obiectivele militare ale Americii fuseseră deja atinse.
Cadrele convenționale ale diplomației și descurajării nu funcționează într-un conflict de acest gen. Aici, conceptul de „banditocrație” al lui Wintrobe este foarte util, deoarece evidențiază modul în care coerciția, instabilitatea și loialitatea politică pot interacționa în moduri care redistribuie inegal costurile și beneficiile conflictului la nivelul societății. Persoanele din interiorul cercurilor politice și economice dispun de resursele financiare și de informațiile privilegiate necesare pentru a beneficia de instabilitate, în timp ce toți ceilalți suportă costurile. Convinși că sacrificiile impuse de război, sancțiuni și coerciție economică servesc unui scop mai mare, susținătorii liderului sînt dispuși să îndure greutăți considerabile.
Administrația Trump ilustrează modul în care războiul și profitul devin din ce în ce mai interconectate. În martie, de exemplu, Financial Times a raportat că un broker asociat cu secretarul „de război” (al Apărării) Pete Hegseth a încercat să achiziționeze un fond de investiții axat pe apărare chiar înainte de începerea războiului cu Iranul. Deși această acuzație rămîne contestată, dinamica mai largă este clară: cei aflați cel mai aproape de Putere se află într-o poziție unică, ce le permite să anticipeze șocurile, să se protejeze împotriva lor și să profite de instabilitatea care le urmează. Piețele de predicție precum Polymarket au dus această logică și mai departe, transformînd însăși escaladarea geopolitică într-un activ speculativ.
Modelul se extinde dincolo de piețele financiare. Trump a amenințat în repetate rînduri că va „confisca” petrolul Iranului și că va viza infrastructura-cheie de export a petrolului, inclusiv instalațiile de pe Insula Kharg, subliniind cît de profund sînt înrădăcinate interesele materiale în calculul său strategic.
Politica comercială a devenit la rîndul ei un instrument de coerciție, Trump amenințînd că va impune taxe drastice țărilor care continuă să facă comerț cu Iranul. Alături de sancțiuni și de presiunea militară, restricțiile comerciale au devenit o parte a unei strategii de negociere unificate, menită nu numai să slăbească Iranul, dar și să maximizeze influența SUA asupra țărilor terțe.
Privite pe fundalul economiei Iranului înainte de începerea războiului, efectele acestor măsuri devin mult mai clare. După decenii de sancțiuni occidentale, multe gospodării se confruntau deja cu scăderea nivelului de trai, în timp ce industriile interne se luptau să rămînă pe linia de plutire.
Într-un studiu recent, arătam, împreună cu Nader Habibi de la Universitatea Brandeis, că sancțiunile internaționale au fost asociate cu o contracție semnificativă a clasei de mijloc din Iran între 2012 și 2019. Acesta nu a fost doar un șoc temporar, ci rezultatul unor scăderi susținute ale veniturilor reale, al inflației persistente și al perturbărilor severe de pe piața muncii. Pe măsură ce puterea de cumpărare s-a erodat, multe gospodării au înregistrat o mobilitate descendentă.
Consecințele nu s-au limitat la pierderea veniturilor. Studiile au arătat că sancțiunile au făcut ca medicamentele esențiale să fie mult mai scumpe și mai greu de obținut. Pentru mulți pacienți, acest lucru a însemnat lipsa sau întîrzierea tratamentului și riscuri sporite pentru sănătate. Aceste presiuni economice și sociale au contribuit la alimentarea protestelor de masă care au cuprins Iranul la începutul anului 2026.
Războiul are, prin urmare, un efect devastator asupra unei economii deja slăbite după ani de șocuri cumulative. Și, deoarece gospodăriile iraniene obișnuite suportă majoritatea acestor costuri, actorii externi rămîn feriți de multe dintre costurile politice imediate ale escaladării.
Ceea ce ajută la explicarea motivului pentru care politicile coercitive își pot păstra susținerea în rîndul electoratului de bază al unui lider, chiar și atunci cînd provoacă costuri economice semnificative. Bazîndu-se pe conceptul de „bunuri Giffen” [concept microeconomic numit după economistul Robert Giffen, care se referă la un bun, adesea un produs de bază, pentru care cererea crește odată cu prețul și viceversa, ceea ce contravine legii cererii și ofertei – n. trad.], Wintrobe susține că unele politici pot continua să beneficieze de sprijin chiar și atunci cînd îi aduc pe susținătorii lor într-o situație materială mai precară. Asta nu înseamnă că războiul cu Iranul este popular în rîndul alegătorilor americani sau că Guvernul iranian se bucură de sprijinul majorității. Mai degrabă, mecanismul funcționează în cadrul anumitor circumscripții electorale. În SUA, asta poate funcționa prin loialitate partizană, discursuri mobilizatoare și fluxuri selective de informații. În Iran, atacurile externe și sancțiunile pot consolida solidaritatea naționalistă, chiar și în rîndul cetățenilor care rămîn critici față de regim.
Informația este esențială în acest proces, în special în rîndul susținătorilor de bază ai lui Trump. Problema nu este cenzura formală, ci un mediu mass-media fragmentat și polarizat în care costurile războiului cu Iranul pot fi reinterpretate ca preț al menținerii puterii, al descurajării și al reînnoirii naționale. Într-un astfel de context, presiunea economică poate fi atribuită mai ușor Iranului, rivalilor străini sau oponenților interni, decît propriilor decizii ale administrației. În același timp, trecerea rapidă a lui Trump de la amenințarea Iranului cu o distrugere apocaliptică la anunțarea unui armistițiu poate fi prezentată ca un succes tactic, consolidînd percepția că președintele acționează decisiv și strategic.
Identitatea joacă, de asemenea, un rol important. Atunci cînd politicile sînt prezentate ca fiind vitale pentru securitatea națională, ele pot crea un puternic sentiment al unui scop comun, chiar dacă impun costuri economice severe. Acest lucru se datorează faptului că atitudinile publice sînt modelate atît de statutul perceput, de identitate și teamă de amenințări externe, cît și de interesele materiale.
În vremuri de război, legătura dintre alegerile politice și dificultățile economice devine neclară, făcînd ca explicațiile alternative să fie mai ușor de acceptat. Rezultatul este un echilibru politic care perpetuează politici costisitoare și destabilizatoare. Menținerea unui sprijin popular suficient pentru astfel de măsuri reflectă mai degrabă interacțiunea dintre stimulentele economice, responsabilitatea politică slabă, informațiile restricționate și politica identitară, decît simpla iraționalitate a alegătorilor.
Mai mult, atunci cînd războiul generează cîștiguri economice pentru anumite grupuri, pot apărea stimulente puternice pentru prelungirea sa. Chiar dacă nu toți beneficiarii urmăresc escaladarea, unii actori se află în poziții care le permit să profite de pe urma conflictului.
Consecințele nu se opresc la granițele naționale. Creșterea prețurilor, întreruperile lanțului de aprovizionare și incertitudinea sporită se propagă pe întinsul economiei globale, afectînd gospodării și firme aflate departe de zona de conflict imediată și remodelînd stimulentele politice la nivel mondial.
Fragilul armistițiu cu Iranul poate opri violența pentru moment, dar nu modifică stimulentele care stau la baza conflictului. Atîta vreme cît volatilitatea îi îmbogățește pe cei puternici, în timp ce oamenii obișnuiți plătesc costurile, escaladarea va rămîne utilă din punct de vedere politic. Adevărata provocare este, așadar, ruperea legăturii dintre instabilitatea geopolitică și cîștigul privat.
Mohammad Reza Farzanegan, profesor de Economie a Orientului Mijlociu la Centrul de studii pentru Orientul Apropiat și Mijlociu și la Facultatea de Economie și Afaceri a Universității din Marburg, este cercetător invitat la Institutul de Studii Avansate din Hamburg și cercetător la CESifo și la Forumul de Cercetare Economică.
traducere de Matei PLEȘU
Credit foto Marele Bazar din Teheran: Wikimedia Commons
