Prima de carieră didactică revine anul acesta în valoare de 1.500 de lei. Din sumă, minimum 975 de lei trebuie cheltuiți pentru cursuri de formare, iar diferența poate merge spre cărți, materiale didactice, abonamente la platforme educaționale, bilete la muzee sau teatru. Anunțul a produs, previzibil, nemulțumiri. Am citit reacții de tipul: nu mai vreau cursuri, am făcut destule; să ne lase să cumpărăm cărți; de ce nu putem cheltui toți banii pe materiale? Și, mai ales: cursurile sînt slabe, formale, inutile.
Mecanismul e, desigur, rigid: faptul că accesarea diferenței este legată de componenta de formare îi irită pe cei care ar prefera să folosească banii numai pentru cărți sau materiale. Dar prima nu este o tranșă salarială deplin disponibilă beneficiarului. Este o finanțare cu destinație profesională. Putem discuta proporția și procedura; mai greu e să considerăm scandaloasă însăși destinația.
Înțeleg oboseala din spatele acestor reacții. Profesorii vin după un an greu, după schimbări succesive, după creșterea normei și după încă o porție consistentă de birocrație. Și da, există cursuri proaste, repetitive, făcute doar pentru certificate. Ar fi caraghios să susținem că tot ceea ce poartă eticheta „formare” produce și formare.
Dar de aici pînă la ideea că formarea însăși nu mai folosește e o distanță mare. Mai ales pentru un profesor. Și aici mi-am amintit de Contradicția lui Maiorescu, cartea lui Nicolae Manolescu. Maiorescu apare mereu sub semnul „vocației începutului”: întemeiază, deschide drumuri, pune lucrurile în mișcare. Dar Manolescu arată tocmai contradicția din miezul acestei vocații: nici un început nu e absolut. Oricît ai vrea s-o iei de la capăt, vii după alții, porți o tradiție, lucrezi într-o lume deja începută. Iar cultura înaintează nu prin instalarea confortabilă într-un rezultat, ci prin reluare, opoziție, revizuire, reîncepere.
Mi se pare că profesorul trăiește o contradicție asemănătoare. Profesia lui este să producă începuturi în ceilalți. Să-l facă pe elev să descopere ceva, să-și schimbe o idee, să învețe o metodă, să devină puțin altul decît era înaintea unei ore. Dar pentru asta profesorul însuși trebuie să rămînă capabil de început. Să accepte că ceea ce știa acum zece ani poate să nu-i mai ajungă, că disciplina lui se schimbă, că pedagogia se schimbă, că elevii se schimbă și, mai ales, că el însuși are încă de învățat.
Aici devine neliniștitor acel „am făcut destule cursuri”. Destule pentru ce? Pentru a primi grade? Pentru dosare? Pentru niște credite? Dacă formarea profesională este doar o succesiune de obligații bifate, sigur că vine o zi cînd simți că ai bifat destul. Dar atunci problema nu mai este numai a cursurilor, ci și a felului în care ne reprezentăm profesia: ca pe un statut dobîndit, nu ca pe o competență care trebuie întreținută.
Se spune des că aceste cursuri nu sînt de calitate. Uneori e perfect adevărat. Dar am auzit și plîngeri despre cursuri foarte bune tocmai pentru că erau dense, cereau lectură, teme, prezență reală și muncă. Cu alte cuvinte, pentru că deranjau. Or, un curs bun nu este neapărat unul din care pleci odihnit. Poate să te pună în dificultate, să-ți zdruncine o certitudine, să te oblige să refaci ceva ce credeai că știi. Exigența față de formare este necesară; refuzul formării e altceva.
Mai e și problema felului în care ne vede societatea. Profesorii se plîng, adesea justificat, că profesionalismul lor este pus la îndoială. Dar profesionalismul nu înseamnă doar vechime, experiență și muncă multă. Înseamnă și disponibilitatea de a-ți actualiza competențele. Dacă noi înșine spunem că nu mai avem nevoie să învățăm, oferim exact argumentul celor care ne contestă statutul de profesioniști.
La Manolescu, Maiorescu este definit și printr-o formulă simplă: „a lucra”. A lucra înseamnă a nu te instala definitiv în ceea ce ai devenit. Poate că asta ar trebui să fie, în fond, și sensul unei prime de carieră didactică: nu o recompensă pentru că sîntem profesori, ci un ajutor ca să nu credem vreodată că am terminat de devenit profesori.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
Credit foto Titu Maiorescu: Wikimedia Commons
