Am observat în gări și aeroporturi, pe plaje, în stațiuni montane, în muzee ori librării, în România sau în alte țări, că mulți dintre cei care călătoresc sînt nervoși, ridică vocea, nu au răbdare ori sînt deja certați și întrerup tăcerea densă dintre ei cu comentarii pasiv-agresive. Am trăit-o pe pielea mea, în plecări de cuplu ori cu prietenele – ba și de una singură eram, de multe ori, plină de nervi.
Dacă stau să analizez, cred că motivul principal îl constituie starea de oboseală și de nesomn în care se face plecarea. Zile întregi în care mergi la muncă, lucrezi în avans, încerci să lași totul pregătit și tot mai apare ceva chiar înainte de ziua plecării; ordinea în casă, cheltuielile care trebuie plătite, lăsarea animalelor de companie sau a plantelor în grija cuiva; bagajele și împachetarea lor (eu am trei tipuri de liste – pentru călătorii în general, pentru mers la mare și pentru urcat pe munte), biletele, rezervările, confirmările și check-in-urile și, cireașa de pe tort, o decolare pentru care trebuie să te trezești la 3 dimineața.
Apoi, potrivirea în preocupări între călători este esențială – unii vor să ia orașul la pas sau să facă trasee prin pustietate, alții să stea ziua-ntreagă la plajă, alții să nu rateze nici un muzeu și să vadă cel puțin un spectacol de teatru, iar alții să meargă la cumpărături. Cazarea și mesele sînt și ele o problemă. Practic, unii trăiesc pe principiul „am muncit tot anul, merit să mă răsfăț”, alții sînt de părere că „oricum nu stăm în cameră, nu ne trebuie lux, mai mîncăm și stradal”. Unii au o hartă pe zile cu obiective de bifat și buget stabilit, alții vor să exploreze fără țintă și să-și cumpere ceva extravagant. E dificil cînd aceste două specii călătoresc împreună, de fapt, din experiența mea, mai mult de cinci zile cu cineva încontinuu începe să fie o mică problemă, una care în ziua a șasea își scoate colții, sub o formă sau alta. Tocmai de asta, călătoriile sînt un punct de cotitură în viața oricărui cuplu nou-înființat, de fapt, un test prin care ar fi necesar să treacă. Altfel spus, să-și răspundă la întrebarea: te înțelegi cu omul respectiv la drum lung? Cît despre cei care călătoresc ca prieteni, cred că înainte ar trebui să se cunoască foarte bine și să se înțeleagă în mai toate deciziile. Orice dezacord dintr-o zi obișnuită capătă, într-una de concediu, o portavoce.
Nu am copii, dar din exterior am asistat la cîteva certuri strașnice între părinți, care se cam învîrt în jurul acelorași teme: unul dintre cei doi a uitat să pună ceva, ceva vital pentru respectivul copil, care acum vrea acel ceva; tot ceva important a fost pus în bagajul de cală, în loc să fie ținut aproape; unul dintre părinți consideră că și celălalt trebuie să se mai ridice de jos și să însoțească copilul comun la baie ori unde dorește; s-a plecat prea tîrziu de acasă din cauză că cineva nu s-a trezit la timp, a stat prea mult la duș, nu a pus benzină. Și, regina categoriei: pașaportul unui părinte sau copil este expirat („că dacă nu le verific eu, nu o face nimeni!”). Or mai fi și altele, mai ales cazul aparte în care un copil nu se mai oprește din plîns. Îl înțeleg pe deplin: este mutat dintr-un loc în altul, în jur e gălăgie, n-are lucrurile lui, vrea la baie, îi e foame, nu și-a făcut somnul, nu primește atenție. Eu sînt adult la vîrsta de mijloc și, de multe ori, simt într-un aeroport toate cele de mai sus simultan. Ar fi însă bizar să încep să urlu și să mă tăvălesc pe jos, deși tare-mi vine s-o fac.
Oamenii pleacă în concedii cu mari așteptări de a se deconecta și odihni, vor să fie totul perfect pentru că au cheltuit timp și bani și mai e mult pînă la următoarea vacanță. Cu fiecare zi care trece, sînt tot mai tentați să se lege de detalii care le răpesc din bucurie. Mai mult, se spune și că rutina de fiecare zi, care lipsește în concedii, mai acoperă din potențialele conflicte. Practic, vacanțele sînt un turnesol și pentru lucrurile plăcute din relații, și pentru cele colțuroase.
Nu aveam nici 30 de ani cînd am început să călătoresc singură – în acele vremuri, era ceva mai puțin obișnuit. La fel cum, dacă o femeie singură cina într-un restaurant ori savura o cafea, ceilalți își dădeau coate. Faptul că în orașe precum Londra, Bruxelles ori Napoli am stat în cartiere destul de mărginașe (da, cînd eram mai tînără bifam categoria „oricum nu stau în cameră”) fără probleme și că pe stradă sau în magazine nu avea nimeni treabă cu mine m-a făcut să nu-mi mai pese de asta nici în România – să mănînc singură undeva rămîne una dintre marile mele plăceri. Ideea că persoanele care nu sînt într-o relație ar trebui să meargă împreună în concedii „ca să nu fie singure” nu e, de multe ori, una fastă. E nevoie de compania potrivită pentru a te simți bine, iar asta, în orice domeniu de viață, e cumplit de greu de găsit.
Credit foto: A. Levine, Flickr
.jpg)
