Povestea „hoțului”

Amicul Ionescu mi-a povestit că, în mica localitate de munte în care are o casă de vacanță, oamenii sînt aprigi. Se dușmănesc din te miri ce și-și poartă ura peste generații. Pe nou-veniții cu case de vacanță, cum e Ionescu, îi tolerează cu condiția să nu intre în concurență cu ei, să nu aibă idei de afaceri în zonă sau să nu pară că au de gînd să le tulbure cumva interesele. Relațiile lui cu ei au fost întotdeauna corecte și destul de distante. Rareori s-a întîmplat să se mai ciondănească cu cîte un vecin și la fel de rar a ajuns în situația de a mai ciocni cîte un pahar de țuică cu vreunul dintre ei.

La vreo cîteva luni după ce a cumpărat terenul de la un localnic, i s-a părut că semnele de hotar pe care le pusese cadastristul, în urma măsurătorilor, fuseseră puțin mutate. Ba chiar, dintr-un colț, unul dispăruse de tot. I-a povestit asta unui alt sătean, iar acela s-a crucit. I-a spus că n-a mai auzit niciodată de așa ceva prin zonă, că oamenii din partea locului, chiar dacă duri, sînt foarte cinstiți și cu frica lui Dumnezeu. Dar... poate nu se uitase el bine, că iarba și buruienile au crescut și or fi ascuns semnul. Întors la fața locului și căutînd mai cu atenție, Ionescu a constatat că omul avusese dreptate. Semnele erau chiar unde trebuia și fusese doar o părere a lui că le schimbase cineva. O senzație stimulată și de inerentele suspiciuni ale celui venit din altă parte. Aflînd asta şi săteanul, s-a luminat la față, exclamînd: „Vezi, domnule, nu ți-am spus eu că nimeni n-ar umbla aici la semnele de hotar?”.

După ce Ionescu a construit casa și a început s-o locuiască prin week-end-uri și vacanțe, soției lui i s-a părut că a găsit prin bucătărie niște lucruri altfel decît le lăsase. El n-a crezut-o, amintindu-i ce pățise el cu semnele de hotar. „Nu intră nimeni aici, oamenii sînt cinstiți, noi sîntem nefiresc de suspicioși”, i-a zis.

Într-o primăvară, reluîndu-și casa în primire după pauza de peste iarnă, Ionescu a început să-și caute radioul, dorind să asculte ceva. Dar ia-l de unde nu-i. Credea că știa unde-l pusese, s-a gîndit apoi că i-o fi schimbat locul și nu-și mai amintea unde. A întors întreaga casă cu fundul în sus, dar degeaba. La București nu-l luase. De data asta, nu putea fi decît o singură explicație: cineva intrase în casă și-l furase. Dar numai radioul? Era straniu.

Sugerînd cu mare grijă problema asta unor vecini, aceștia au început să rîdă. Păreau să fie la curent cu genul ăsta de întîmplare. „Nu poate să fie decît Georgel”, i-a zis un bărbat zîmbind. Apoi i-au explicat că în mica lor comunitate exista și un individ pe care toată lumea îl știa ca avînd „o problemă cu capul”. Ori de cîte ori îi dispărea cuiva ceva, cu siguranță, numai el putea fi vinovatul. Singurul. Vecinul nu-și mai amintea cum îi zicea bolii lui, dar știa cum se manifesta: omul nu se putea abține să ia lucruri interesante care nu erau ale lui. Vasăzică, era un cleptoman, a priceput Ionescu. Dar pentru a-și satisface pornirile, individul acela era în stare să deschidă lacăte, încuietori sau geamuri, ceea ce era o veste cam proastă. Vecinii l-au sfătuit să nu anunțe poliția, că ar fi ieșit prea mare tămbălău, iar furturile omului erau minore și nu făcea alt rău.

Peste încă vreun an, „minore” au fost și bicicletele pe care Ionescu nu le-a mai găsit în pivniță. Sigur, erau cam rablagite și cu roțile dezumflate. I s-a spus că Georgel locuia într-o căbănuță, un fost grajd, undeva mai departe. Era un fel de bordei. Și, cu siguranță, n-ar fi ținut bicicletele acolo, ci le-ar fi dus în altă parte a țării, unde locuia un nepot de-al lui. Ionescu a înghițit-o și pe asta.

Într-o vară, soția lui a apelat la un om din sat să facă curat prin curte și să-i scape de niște troace adunate prin magazie. Era un amărît, cu o figură cam lombrosiană. Făcea drumuri în afara curții cu un cărucior pe care-l încărca cu ceea ce i se dădea să ia. Nu era clar dacă urma să arunce sau să folosească acele saltele stricate, fiare, scaune rupte și alte asemenea resturi. Nu conta. Important era să-i scape de ele. La un moment dat însă, Ionescu a aflat cu stupoare că i se zicea Georgel. „Păi, ăsta trebuie să fie hoțul nostru”, și-a zis el, puțin speriat. Și, cum stătea lîngă casă, lucrînd ceva la un burlan, Ionescu a observat că lăsese un fierăstrău nou-nouț, lucitor, sprijinit de colțul terasei. Și-a propus să fie atent. De cîte ori ieșea din curte, Georgel trecea liniștit pe lîngă fierăstrău. Parcă nici nu-l vedea. Dar o secundă de neatenție din partea lui Ionescu a fost îndeajuns ca fierăstrăul să dispară. Georgel plecase „cu gunoiul”. După cîteva minute însă, spre surprinderea lui Ionescu, s-a întors calm cu căruciorul gol, pregătit să-l încarce cu alte lucruri de aruncat. Ionescu l-a întrebat fără ocolișuri de ce a luat fierăstrăul care era „uite, chiar acolo”. Tot fără ocolișuri, Georgel i-a răspuns că a crezut că trebuia să-l arunce și pe el... la gunoi. „Bine“, a zis Ionescu, „ăla nu trebuia dus la gunoi, așa că adu-l înapoi de unde l-ai aruncat.” După vreo zece minute, Georgel s-a întors cu fierăstrăul, cerîndu-și scuze.

Ăsta era Georgel. Ionescu s-a amuzat la gîndul că i-ar fi putut face o bucurie dacă i-ar fi lăsat plata undeva la îndemînă, așa încît omului să i se pară că a furat-o. Și după ce și-a terminat treaba din ziua aceea, Georgel i-a propus lui Ionescu să facă schimb de numere de telefon, în eventualitatea că va mai fi vreodată nevoie de serviciile sale. Cînd să-i noteze numele, Ionescu s-a gîndit că nu trebuie să uite despre cine e vorba. Și a scris: „Georgel hoțul”. N-a mai avut de-a face cu el, dar a mai auzit prin sat tot felul de vorbe și glume pe seama lui. A aflat și – ceea ce, de altfel, bănuia – că omul bea foarte mult. Ba, de la o vreme, nici nu prea mai mînca nimic. Iar într-o primăvară, vecinii i-au povestit că, peste iarnă, Georgel fusese găsit mort și înghețat buștean, pe un ger cumplit, într-un grajd unde se pare că băuse pînă nu mai știuse de el. Cu o oarecare părere de rău, Ionescu i-a șters numărul din telefon și numele însoțit de acel infamant calificativ.