Timp de mai mult de o jumătate de secol, între 1938 și 1989, românii au trecut prin patru dictaturi: cea carlistă, cea legionară, cea antonesciană și – cea mai cumplită dintre toate – cea comunistă. După trei decenii, apetitul pentru un regim autoritar pare să fi devenit dominant.
Conform unui studiu realizat de CCSAS în 2022, 59% din români credeau că ar fi bine să avem un conducător puternic, care nu-și bate capul cu Parlamentul și cu alegerile. Trebuie amintit că, dintre țările europene incluse în cel mai recent val al European Values Study (2019), România înregistra cel mai mare procentaj de acceptare a ideii conducătorului autoritar, înaintea Georgiei, a Azerbaidjanului și a Belarus.
Tendința este confirmată și de cercetări mai recente: 58% din tinerii bărbați sînt de acord că „ar trebui să avem un lider puternic, care să nu își bată capul cu Parlamentul sau cu alegerile”.
Desigur, dacă ar fi fost întrebați, cei mai mulți din adepții acestei opțiuni ar fi spus că dictatorul alungat era unul (cam) rău. Ei însă ar dori un dictator bun, un conducător luminat. Cum ar arăta acesta? Nu-i greu de imaginat, cînd spațiul public e populat, fizic și simbolic, cu figuri precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș – sau, mai în sotto voce, Mareșalul Antonescu.
Mintea omenească operează mai ușor cu „așa nu e bine” decît cu „așa trebuie făcut”. Din păcate, în stadiul actual, democrația română ne pune la îndemînă suficiente ocazii de a vedea ce nu e bine, încît să ne scutească de efortul atitudinilor pozitive.
De fapt, dacă ne uităm la The Economist Democracy Index, vedem că nici nu avem o democrație adevărată, ci oscilăm între una defectă și un regim hibrid (în 2024 am înregistrat cel mai scăzut scor dintre măsurătorile începute în 2006). Și nici nu-i nevoie de indicatorii indexului menționat pentru a constata că nu e chiar democrație: în democrație, alegerile nu se anulează, controlul reciproc al puterilor (inclusiv cea judecătorească) funcționează, puterea executivă este exercitată de un guvern votat în Parlament, aplicarea de către Guvern a legilor nu e facultativă.
Reacția e aproape firească, la fel ca balansul unui pendul: dacă democrația ne aduce numai belele, ne trebuie un regim autoritar. Numai că logica e defectă: România nu suferă de prea multă, ci de prea puțină democrație.
Această tendință, către o democrație minimalistă, s-a conturat încă din vremea regimului Băsescu; am descris-o într-un text din 2009: Parlament unicameral redus la 300 de parlamentari, alegeri într-un singur tur, exces de legiferare prin ordonanțe de urgență sau asumarea răspunderii, campanii electorale scurtate. Totul sub imperativul eficienței. Între timp, lucrurile au evoluat, s-a ajuns la campaniile electorale „comasate” sau „sandvici”.
Democrația presupune, în esență, participarea poporului la decizii, precum și faptul că aleșii răspund pentru actele lor în fața cetățenilor. În România de azi, poporul suveran contează tot mai rar, este consultat exclusiv în procesul electoral (și asta, cît mai rar sau deloc – vedeți ce se întîmplă la Primăria sectorului 6).
Sigur, avem forme prin care societatea civilă e implicată în decizii la diferite niveluri. Avem Consiliul Economic și Social, însă avizele sale sînt „consultative” – adică e suficient să existe, conținutul nu contează. Avem doi reprezentanți ai aceleiași societăți civile în Consiliul Suprem al Magistraturii, numai că aceștia (în speță, un fost procuror și un avocat, adică tot „din branșă”) sînt numiți de partidele care dețin majoritatea în Parlament.
Rezultatul deficitului de democrație este că actul de guvernare e rezultatul exclusiv al luptelor (sau negocierilor, e totuna) dintre cîteva centre de putere (partide, președinte, vîrfurile Justiției, servicii mai mult sau mai puțin secrete). Obiectivul nu mai are cum să fie „binele public”, ci cîștigarea și conservarea puterii.
Sîntem în permanentă stare de avarie, cei ce ne guvernează funcționează exclusiv pe principiul „nu face azi ce poți lăsa pe mîine”. Nu mă refer doar la reformele cerute de PNRR, renegociate și amînate pînă dincolo de orice termen rezonabil; e vorba și de articolele din Codul Penal invalidate de Curtea Constituțională și necorectate la timp de către parlamentari, și de bugetul de stat adoptat mereu după începutul anului, și de nenumirea șefilor de la SRI și SIE... Despre procese și motivările hotărîrilor judecătorești nu mai vorbim. Evident, cînd totul trebuie făcut în ultimul moment nu se mai pune problema unei reale dezbateri publice a legilor adoptate.
Cel mai bun exemplu – Legea salarizării unitare. În principiu, dacă vrei să reduci inechitățile, vei mulțumi unele categorii, dar altele vor avea de pierdut. Tocmai de asta ar fi trebuit să treacă prin lungi dezbateri, cu toți cei afectați. Nu s-a întîmplat așa. Deși se știe de patru ani că legea trebuie făcută, punerea în dezbatere a unui proiect a fost mereu amînată de la un ministru la altul.
De asta, la noi mereu trebuie rezolvate lucruri in extremis. Trebuie salvată situația. Nu întîmplător am început cu Frontul Salvării Naționale și am ajuns la Uniunea Salvați România, după ce am „salvat” Vama Veche, Dunărea și Delta, Roșia Montană, Bucureștiul și ce mai era pe aici.
Și, pentru că e vorba de salvat, neapărat avem nevoie de salvatori. De oameni providențiali, sosiți pe cai albi. Ajungem astfel la dictatorul bun. Spre deosebire de cel rău, pe acesta îl votăm.
Mircea Kivu este sociolog.
.jpg)
