Luna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de cînd lucram pentru Banco de Portugal în Lisabona. Alături de mine se aflau alți patru studenți absolvenți ai MIT, printre care și Paul Krugman, viitorul laureat al Premiului Nobel. Inspirat de amintirile lui Krugman despre acea experiență și avînd în vedere circumstanțele geopolitice actuale, mă surprind reflectînd la ceea ce am văzut în acea vară.
Cu doar doi ani înainte de sosirea noastră, Portugalia scăpase de o dictatură militară care durase 48 de ani. După Revoluția Garoafelor din 1974, politica țării a oscilat între extrema-dreapta și extrema-stînga: pe măsură ce Guvernul prelua controlul asupra unor sectoare ale economiei, demonstranții scandau pe străzi: „Morte à CIA!”. Însă, în noiembrie 1975, o tentativă de lovitură de stat procomunistă a eșuat, deschizînd calea către un nou început.
În iunie 1976, Portugalia a organizat primele alegeri democratice din istoria recentă. Puțini au fost surprinși cînd António Ramalho Eanes – generalul care ordonase contralovitura de stat militară din anul precedent și care devenise un simbol liniștitor al stabilității și democrației – a cîștigat președinția. Însă noul prim-ministru și cabinetul său urmau să conducă țara, iar acel guvern a fost format abia pe 23 iulie.
Guvernatorul băncii centrale, José da Silva Lopes, se pregătise pentru acel moment. În contextul unei economii aflate în criză, al unui deficit bugetar în creștere vertiginoasă și al unei bănci centrale pe cale să rămînă fără rezerve valutare, Silva Lopes le ceruse profesorilor de la MIT să trimită consilieri care să-l ajute să elaboreze un plan de acțiune. Echipa noastră de tehnocrați începători a ajuns la Lisabona cu puțin timp înainte de alegeri.
Krugman era „creierul” echipei. Colegul nostru portughez, Miguel Beleza, care urma să devină ministrul de Finanțe al Portugaliei, cunoștea bine țara. Andy Abel a reușit să proceseze munca noastră folosind un computer de dimensiunea unui frigider, pe care banca centrală îl primise, dar nu știa cum să-l folosească. Ray Hill era „adultul” grupului, vorbind în numele nostru în situațiile în care un grup de tineri de 24 de ani ar fi putut fi ignorați. Eu eram cel care sugera, după o săptămînă intensă de lucru de șase zile, că era timpul să terminăm și să mergem la plajă.
Părea că în acea vară se aflau doar cîteva zeci de americani în Lisabona. Sărbătoarea bicentenară de 4 iulie, organizată de ambasadorul SUA Frank Carlucci, a fost una liniștită. Între timp, Carlucci se străduia, se pare, să-l convingă pe secretarul de stat american Henry Kissinger că Portugalia nu era neapărat pierdută în favoarea comuniștilor și că Statele Unite ar trebui să colaboreze cu candidatul socialist la funcția de prim-ministru, Mário Soares. (Soares urma să ocupe funcția de prim-ministru de două ori și să petreacă un deceniu ca președinte.)
În orice caz, nu mă așteptam ca Guvernul SUA să joace un rol deosebit de constructiv în promovarea cauzei democratice a Portugaliei. La urma urmei, acesta susținuse guvernul autoritar anterior, iar CIA avea o lungă istorie de amestecuri nechibzuite în politica altor țări. Cu doar trei ani înainte de misiunea noastră, agenția susținuse lovitura de stat care a răsturnat guvernul ales democratic din Chile. Aceste antecedente explică de ce am simțit nevoia să ascundem faptul că remunerația echipei noastre provenea dintr-o subvenție acordată de Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID): nu aveam nici o legătură cu CIA, dar nu voiam ca localnicii să suspecteze vreo astfel de conexiune.
Nevoia de secret – sau, cel puțin, de discreție – a apărut și în alte aspecte ale muncii noastre. Cînd echipa noastră a redactat în cele din urmă un raport în care recomanda o devalorizare de aproximativ 15%, am distribuit cópii tuturor economiștilor de rang înalt de la Banco de Portugal. Auzind însă ce făcuserăm, Silva Lopes s-a alarmat, invocînd riscul unei scurgeri de informații.
I-am reamintit lui Silva Lopes că el însuși ne spusese să nu ne facem griji că sovieticii, care ocupau etajul de deasupra birourilor noastre, ne-ar putea asculta. „Nu mă îngrijorează sovieticii”, a răspuns el, „mă îngrijorează piețele.” În acea noapte, ne-am întors pe furiș la birourile băncii centrale, am recuperat exemplarele memorandumului nostru de pe birourile economiștilor și le-am înlocuit cu o versiune care se referea doar la „măsuri de îmbunătățire a balanței comerciale” – un eufemism pentru devalorizare.
Escudo-ul a fost devalorizat în februarie 1977. Între timp, Portugalia a pus bazele unei democrații solide și durabile. În 1986 a aderat la Comunitățile Europene (care au devenit Uniunea Europeană în 1993), iar în 1999 a devenit membru fondator al zonei euro. Astăzi, Portugalia se clasează pe locul al șaptelea în topul celor mai sigure țări din lume, cu un „scor al libertății” de 96/100, ceea ce o face o destinație populară atît pentru turiști, cît și pentru investitori.
Desigur, veniturile portughezilor nu s-au aliniat la cele ale altor economii din Europa de Vest – un eșec care a devenit o problemă-cheie în politica internă. Însă criticile provin, de obicei, din partea dreptei, care îi atacă pe socialiștii de centru-stînga aflați la putere în cea mai mare parte a ultimilor 30 de ani. Nu este vorba despre un atac al extremei-stînga asupra sistemului economiei de piață.
Privind în urmă, echipa noastră de tineri economiști poate fi considerată un mic avanpost în efortul Occidentului de a duce la bun sfîrșit Războiul Rece. La acea vreme, nu puteam decît să visăm că Statele Unite și Europa de Vest vor ieși victorioase din acea confruntare – și fără vărsare de sînge – în mai puțin de 15 ani. Dar mai șocant decît neașteptatul deznodămînt e faptul că, după doar cîteva decenii, SUA și-au abandonat unilateral rolul de lider al ordinii globale bazate pe reguli, democrație și economie de piață, și s-au întors chiar împotriva propriilor aliați europeni.
Lista abuzurilor este lungă. Donald Trump a lovit UE cu tarife vamale ilegale și a aruncat NATO în haos. De asemenea, a desființat USAID, a subminat și a atacat instituțiile internaționale și a lansat războaie nechibzuite și operațiuni militare ilegale. Între timp, Trump ignoră și condamnă chiar propriile agenții de informații, cînd acestea îi transmit vești care nu-i sînt pe plac, cum ar fi faptul că Rusia a intervenit în alegerile prezidențiale din 2016. (Acestea au avertizat în mod corect și cu privire la invazia iminentă a Rusiei în Ucraina în 2022, cînd Joe Biden era președinte.)
Trump a distrus aproape de unul singur ordinea mondială pe care generații întregi de lideri occidentali s-au străduit din greu și îndelung să o construiască. Statele Unite, Portugalia și restul lumii vor avea de suferit din această cauză.
Jeffrey Frankel, profesor de Formare a capitalului și Creștere economică la Universitatea Harvard, a fost membru al Consiliului de consilieri economici al președintelui Bill Clinton. În prezent, e cercetător asociat la Biroul Național de Cercetare Economică din SUA.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Foto: Revoluţia garoafelor, 25 aprilie 1974
.jpg)
