A trecut examenul pentru titularizare. Ca în fiecare an, o mulțime de reacții diverse, majoritatea nemulțumite, mai ales justificate de numărul redus de posturi titularizabile, astfel încît profesori cu note foarte mari nu reușesc să se titularizeze. Posturi puține, mai ales după restructurările din anul precedent, cînd au crescut normele didactice, deci a scăzut implicit numărul de posturi. Dar o reacție, în primul rînd, mi-a atras atenția.
Un profesor de istorie din Argeș a publicat un fel de manifest pentru meritocrație, după ce a obținut 6,25 la proba scrisă. Argumentele prin care contestă, public, această notă sînt impresionante ca inventar: două facultăți, nouă ani de muzeografie, cărți și monografii publicate, cercetări de specialitate, șase ani la catedră, definitivatul cu 8,75, nota 10 la inspecția specială și, în sfîrșit, o lucrare de titularizare de 24 de pagini, pe care o numește „monumentală”. Nu știu dacă nota 6,25 este dreaptă. Nimeni care nu a citit lucrarea și nu a confruntat-o cu baremul nu poate ști. Dar felul în care este construită demonstrația mi se pare interesant.
Roland Barthes ar fi recunoscut probabil aici mecanismul unei mitologii. Mitul, scria el, este un limbaj care transformă ceea ce este construit într-un lucru care pare natural și de la sine înțeles. Mai mult, între figurile mitului vorbește despre „cuantificarea calității”: tentația de a transforma calitatea în cantitate, ca să facem realitatea mai ușor de judecat. Două facultăți + nouă ani la muzeu + cîteva cărți + 24 de pagini + 10 la inspecție = imposibil 6,25. Ecuația pare impecabilă numai dacă accepți mitul pe care se sprijină.
Or, un concurs nu evaluează biografia candidatului. Evaluează o prestație precisă, într-un anumit moment, după niște cerințe și un barem. Douăzeci și patru de pagini nu valorează prin ele însele mai mult decît paisprezece. Poți scrie mult și să răspunzi parțial cerinței, după cum poți răspunde riguros și economic. O notă de 10 la o inspecție dovedește că ai avut o lecție bună, nu transformă automat orice altă probă într-una de 10. Iar cărțile publicate, cercetarea muzeografică sau o specializare de nișă pot fi remarcabile fără să constituie, prin simpla lor existență, dovada competenței evaluate la titularizare.
Aici atingem o confuzie mai veche: aceea dintre specialist și profesor. Profesia didactică presupune, desigur, cunoașterea disciplinei, dar nu se reduce la ea. Profesorul trebuie să selecteze din ceea ce știe ceea ce este relevant pentru elev, să transforme cunoașterea savantă în cunoaștere accesibilă, să o calibreze la vîrstă, programă și scopul lecției, să aleagă metode, să construiască sarcini, să evalueze. Uneori, tocmai fascinația propriei specializări te poate face să pierzi din vedere cerința didactică. A ști enorm despre un subiect și a ști ce să faci cu acel subiect într-o clasă sînt competențe care se întîlnesc fericit, dar nu sînt sinonime.
Mai stranie este invocarea „moștenirii unei familii de intelectuali”: tată intelectual și contabil-șef, mamă profesoară de franceză. Nu văd cum ar putea această genealogie să intre într-un barem de titularizare. Meritocrația încetează să mai fie meritocrație exact în clipa în care meritul începe să semene cu un titlu nobiliar, transmis prin familie și chemat să depună mărturie pentru noi.
Sigur că evaluarea poate greși. Sigur că un candidat are dreptul să conteste, să-și vadă lucrarea, să ceară explicații și transparență. Dar de la posibilitatea erorii pînă la certitudinea că nota „sfidează matematica”, iar apoi pînă la ipoteza că numele familiei ar fi produs un blocaj local, drumul este lung și nu poate fi parcurs cu CV-ul în mînă.
Barthes spune că mitul nu neagă lucrurile, ci le face să pară firești. Nu trebuie să negăm nici cărțile, nici muzeografia, nici experiența, nici inspecția de 10. Trebuie doar să refuzăm transformarea lor automată într-o notă. Poate că lucrarea merita mai mult de 6,25. Poate că nu. Asta o poate spune numai lucrarea. Biografia candidatului, oricît de bogată, nu are dreptul s-o corecteze.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
Credit foto Roland Barthes: Wikimedia Commons
.jpg)
