Mă gîndesc tot mai frecvent la o realitate istorică prea puţin amintită în sofisticatele teorii ale postmodernităţii. Este vorba despre originea balcanică a termenului ce identifică acţiunea „canonizării”. Cuvîntul derivă din vechiul concept elen kanon – denominativ al unei „trestii” (speciale) sau chiar al unui „băţ” (de o anumită lungime) folosite ca instrumente de măsură. Mai tîrziu, grecescul kanon a dezvoltat şi sensul de „regulă” ori „lege”, probabil în urma transferului simbolic dinspre conotaţiile de „precizie” şi „rigoare” ale primei semnificaţii. Așadar, problema „selecției valorilor” a apărut în spațiul răsăritean, diseminînd apoi spre vest. Teologii creştini reuşesc să impună noţiunea în interiorul culturii europene de-a lungul aprinselor lor dezbateri asupra autenticităţii unor texte din Biblia ebraică, precum şi a cîtorva Evanghelii din Noul Testament. Scrierile acceptate drept canonice căpătau automat autoritate sacră, în timp ce acelea respinse erau considerate apocrife, supralicitîndu-li-se caracterul îndoielnic. În mod evident, dimensiunea ecleziastică a noţiunii cuprindea ideea de „origine” şi, totodată, pe aceea de „valoare”. Extracţia divină a unui anumit text îi conferea o natură eschatologică, făcîndu-l valabil in aeternum. Cartea canonică devenea transcendentă, ieşind din temporalitatea comună şi supunînd istoria impactului său.
E de la sine înţeles faptul că această deviere semantică (şi simbolică) a termenului l-a făcut, în timp, indispensabil teoriei şi metodologiei literare. Canonul ajunge să ilustreze, în context istoric, grila axiologică de selecţie a operelor artistice şi, desigur, a scriitorilor înşişi, creionînd ultimativ firul evenimenţial din istoriile literare. În secolul trecut, criticii şi teoreticienii au arătat, nu fără justificare, un interes aproape obsesional pentru canon, de la F.R. Leavis (în anii ’30) pînă la Robert von Hallberg (în anii ’80) sau John Guillory (în anii ’90), ei schimbîndu-şi cu repeziciune atitudinile faţă de gestul selecţiei literare. Din rigiditatea absolută (canonul ferm, al minimei şi ultraelitistei preluări istorice) s-a migrat către flexibilitate (canonul mobil, al multiplei selecţii) şi chiar către abolire (canonul absent, al refuzului simplei preluări). În mai puţin de o sută de ani, fenomenalitatea canonică a avut timp, altfel spus, să se dezvolte, paradoxal, pînă în punctul propriei sale negaţii...
Mişcarea contradictorie a fenomenului nu pare totuşi lipsită de motivaţie. Treptat, critica şi teoria literară au descoperit natura perisabilă a capodoperei şi, implicit, caracterul relativ al canonului în articularea sa istorică. În bună măsură, „canonizările” estetice au avut/au loc după anumite interese/favoruri de „castă” (şi chiar „clasă”, ar afirma convins un critic marxist), în raport cu valorile unei generaţii şi ale unui timp (ştiut fiind faptul că mentalităţile se schimbă constant), după criterii culturale (strict determinate de aşteptările unei comunităţi naţionale ori etnice) şi, nu în ultimul rînd, în funcţie de supremaţia unui gen (critica feministă a ultimilor şaptezeci de ani a revoluţionat practic canonul, demonstrîndu-i orientarea patriarhală). S-a ajuns, pe bună dreptate, la concluzia că nu valoarea estetică reprezintă instrumentul prin excelenţă operativ al canonului, ci, adesea, elementele non-estetice, acele componente arbitrare ale oricărui proces de creaţie. Chiar atunci cînd apărătorii canonului tradiţional s-au încăpăţînat în opţiunile lor, subliniind că nimeni nu poate nega existenţa unei literaturi de calitate în raport cu o literatură inferioară valoric, inovatorii istoriei literare au replicat că gusturile se modifică în permanenţă, „valoarea artistică” devenind un concept extrem de flexibil, imposibil de definit (ca argument s-a adus nevoia marelui public de paraliteratură care include aşa-zisa „literatură de frontieră”, capabilă să răstoarne, prin masivitatea ei, elitista literatură canonică).
Fără îndoială că discuţiile despre canon nu se vor încheia atît timp cît actul literar va mai fi resimţit ca o necesitate a speciei umane (lucru problematic el însuşi pentru teoreticienii ultimilor ani). Partea interesantă a fenomenului se află în paradoxul construcţiei sale ideatice. Canonul este întotdeauna creaţia unei minorităţi (în speţă a unui grup limitat de instanţe şi autorităţi critice). Un scriitor, oricît de talentat, influenţează prea puţin configuraţia canonului literar la un moment dat. De asemenea, un public mediu, oricît de mare şi de entuziast, nu va reuşi să-şi impună valorile, pe termen lung, în componenţa axiologică a amintitului canon. Acesta rămîne, în mod fatal, la discreţia iniţiaţilor literaturii, care, prin intermediul şcolii (factorul de autoritate absolută), îl impun şi îl legitimează pentru eternitate. Ceea ce aduce în discuţie o componentă secundară a temei de faţă – puterea în cultură. Despre ea însă cu altă ocazie.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
.jpg)
