Psihologia folosește conceptul de „locus de control” pentru a descrie felul în care oamenii își explică evenimentele din propria viață. Persoanele cu un locus de control predominant intern tind să creadă că acțiunile și alegerile lor pot influența rezultatele. Cele cu un locus extern consideră că viața este guvernată mai ales de noroc, destin, împrejurări sau de puterea altor oameni.
Nici una dintre aceste orientări nu există în formă absolută. Cu toții depindem, într-o anumită măsură, de condiții pe care nu le putem controla. Totuși, atunci cînd controlul este plasat aproape integral în exterior, apare tentația delegării continue: altcineva trebuie să decidă, să intervină, să repare.
Pe termen scurt, această externalizare poate produce o ușurare reală. A decide înseamnă a suporta îndoiala, posibilitatea greșelii și consecințele alegerii. Dacă o figură autoritară preia conducerea, anxietatea scade. Odată cu ea dispare însă și sentimentul propriei puteri.
Neputința învățată
Conceptul de „neputință învățată”, formulat în urma cercetărilor lui Martin Seligman și Steven Maier, descrie reacția care poate apărea atunci cînd o ființă este expusă în mod repetat unor situații neplăcute pe care nu le poate controla. După suficiente experiențe de acest fel, ea poate înceta să mai caute o ieșire, chiar și atunci cînd schimbarea devine posibilă.
La oameni, mecanismul poate fi întîlnit în medii familiale, profesionale sau sociale în care inițiativa este descurajată, iar efortul pare să nu schimbe nimic. Persoana ajunge să creadă nu doar că a pierdut într-o anumită situație, ci că este, prin natura ei, incapabilă să acționeze.
Salvarea permanentă poate contribui la un rezultat asemănător, chiar dacă mecanismul nu este identic. Atunci cînd altcineva rezolvă sistematic orice dificultate, individul nu mai are ocazia să își testeze resursele, să greșească și să descopere că se poate descurca. Încrederea în sine nu se construiește prin absența obstacolelor, ci prin traversarea lor.
Omul providențial
Același mecanism poate apărea la nivelul unei societăți. În perioade de război, criză economică sau instabilitate, oamenii își pot pierde încrederea în instituții și în regulile impersonale ale democrației. În locul unor mecanisme lente și imperfecte, încep să caute un om providențial.
Max Weber a descris autoritatea charismatică drept o formă de dominație întemeiată pe credința adepților în calitățile excepționale ale unui lider. Charisma nu înseamnă doar farmec personal. Ea presupune atribuirea unei puteri speciale unei persoane percepute ca fiind capabilă să rupă vechea ordine și să ofere o soluție radicală. Astfel de lideri apar adesea în vremuri de criză, cînd autoritatea instituțiilor pare slăbită.
Liderul nu mai este judecat ca un administrator supus legii, ci învestit cu speranțe aproape miraculoase. El devine omul care „singur mai poate salva țara”. În schimbul promisiunii de siguranță, cetățenii îi pot ceda treptat dreptul de a decide în numele lor.
Societatea care își caută un tătuc
În „Psihologia maselor și analiza Eului“, Sigmund Freud analizează legătura afectivă dintre mulțime și conducător. Membrii grupului tind să idealizeze liderul și să îl transforme într-un reper comun. Acesta poate ocupa simbolic poziția unei figuri paterne, protectoare, căreia i se acordă obediență în schimbul apartenenței și al iluziei de securitate.
Nu este nevoie ca fiecare individ să fie slab sau lipsit de inteligență. În interiorul grupului, responsabilitatea se diluează. Oamenii se simt mai puțin singuri, dar pot deveni și mai puțin critici. În loc să judece fiecare decizie, ajung să creadă în persoana care decide.
Dependența de salvatori răspunde unor nevoi omenești profunde. Reduce anxietatea, oferă un vinovat în caz de eșec și promite protecție celor care au învățat, uneori încă din copilărie, că lumea este periculoasă, iar ei nu sînt suficient de puternici pentru a-i face față.
Dar salvatorul nu vine niciodată fără un preț. Cu cît îi cedăm mai multă putere, cu atît capacitatea noastră de a decide se atrofiază. Ajutorul autentic îl face pe cel vulnerabil mai autonom. Salvarea permanentă îl convinge că nu poate exista fără salvator.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
