Există momente în care apariția unui salvator pare cea mai bună veste posibilă. Cînd lucrurile se complică și cînd soluțiile întîrzie, iar incertitudinea devine apăsătoare, este liniștitor să apară cineva mai puternic, mai hotărît sau mai competent și să spună: „Lăsați-mă pe mine. Eu rezolv. Am soluția”. Pentru o vreme, povara pare mai ușoară. Nu mai trebuie să alegem, să ne îndoim sau să ne asumăm riscul unei greșeli. Cineva preia controlul, ia deciziile dificile și promite să restabilească ordinea.
Numai că există două feluri de salvatori. Primii sînt cei care preiau puterea. Nu se mulțumesc să intervină într-un moment de criză, ci transformă ajutorul într-o relație permanentă. Rezolvă în locul celuilalt, decid în numele lui, îi confirmă că lumea este prea complicată pentru a fi înfruntată fără protecția lor. La început, oferă siguranță. În timp, creează dependență. Există însă și un alt tip de salvator. Profesorul care își învață elevii să gîndească singuri. Medicul care îi ajută pe pacienți să înțeleagă cum să prevină o boală. Terapeutul care speră ca într-o zi cel care îi stă în față să nu mai aibă nevoie de el. Antrenorul care își dorește ca sportivul să-l depășească. Părintele care acceptă, cu melancolie și luciditate, să devină inutil. Aceștia nu sînt salvatori în sensul clasic. Sînt emancipatori.
Diferența dintre cele două forme de ajutor este esențială: salvatorul te scoate din apă, emancipatorul te învață să înoți. Primul îți poate salva viața într-o clipă critică. Al doilea îți redă puterea de a nu mai depinde, la nesfîrșit, de brațele sale. Problema nu este, așadar, ajutorul. Uneori, toți avem realmente nevoie să fim scoși din apă. Problema începe atunci cînd intervenția punctuală devine un mod permanent de a trăi, iar sprijinul nu mai urmărește recuperarea autonomiei, ci renunțarea la ea. Cînd nu mai căutăm pe cineva care să ne ajute să ne ridicăm, ci o persoană care să ne scutească, pentru totdeauna, de efortul de a sta în picioare. Iar această tentație apare cu atît mai puternic în perioadele în care oamenii își pierd încrederea că lucrurile pot fi îndreptate prin instituții și reguli și efort colectiv. Cînd autoritățile par corupte, incompetente sau îndepărtate, încep să circule formulele cunoscute: „Numai EL mai poate salva țara”, „Ne trebuie o mînă forte”, „Să vină cineva care să facă ordine”.
O mentalitate care nu exprimă neapărat speranță, cît oboseală. Care spune că oamenii nu mai au răbdare cu procedurile, negocierile și responsabilitatea împărțită. Cînd miracolul pare mai atrăgător decît construcția lentă, imaginea unui salvator pare mai eficientă decît voința colectivă. Iar asta se întîmplă pentru că libertatea nu este deloc confortabilă. Presupune alegere, îndoială, implicare, asumarea consecințelor. În Frica de libertate, Erich Fromm arată că omul poate trăi libertatea nu doar ca pe o eliberare, ci și ca pe o povară. A fi liber înseamnă să nu mai poți pune întreaga răspundere pe seama destinului, a conducătorului sau a sistemului. Iar responsabilitatea obosește. Uneori, preferăm să o delegăm. De aceea, salvatorul care preia controlul nu apare numai în politică. Îl căutăm și în iubire, sperînd că o altă persoană ne va vindeca singurătatea, ne va da sens și va repara ceea ce noi nu îndrăznim să privim. Îl căutăm în tehnologie, căreia îi cerem să rezolve crize morale, sociale și economice create de oameni. Visăm la liderul, partenerul sau invenția care va pune ordine în lume fără să ne solicite propria transformare.
Dar atunci cînd căutăm cu orice preț un salvator, nu ne așezăm oare singuri în postura de victime? Salvatorul autoritar are nevoie de cineva care se consideră neputincios. Puterea lui crește pe măsură ce încrederea celuilalt în propriile forțe scade. Relația se hrănește din dezechilibru: unul vorbește, celălalt ascultă; unul decide, celălalt se supune; unul promite, celălalt așteaptă. Salvatorul autentic nu își măsoară succesul prin numărul celor care îl urmează, ci prin numărul celor pe care i-a învățat că pot merge singuri. Nu cere supunere, ci trezește luciditatea. Nu întreține slăbiciunea, ci reconstruiește încrederea. Nu ne promite că va purta pentru totdeauna povara noastră, ci ne ajută să devenim suficient de puternici pentru a o purta singuri.
Cum recunoaștem un salvator autentic? Este, pînă la urmă, atît de simplu: dacă, după întîlnirea cu el, avem nevoie și mai mult de el, probabil nu ne-a salvat. Dacă, dimpotrivă, avem nevoie tot mai puțin, atunci poate chiar asta a făcut.
.jpg)
