.jpg)
„Toate-s vechi și nouă toate.” Lectura cărții publicate în 2025 la Editura Humanitas de Alina Pavelescu și Șerban-Liviu Pavelescu, cu titlul Istoria orbilor. România în război. 1940-1945, reamintește acest vers apoftegmatic. Memoriile, jurnalele, studiile istorice, colecțiile de documente investigate de autori sînt cunoscute, fiind publicate anterior, cele mai multe după 1989, iar cîteva înainte. Și totuși, impresia de noutate însoțește lectura de la început la sfîrșit. Este efectul metodei asumate de autori. Numeroasele voci narative răspîndite în bibliografia cărții sînt subordonate unei voci narative integratoare. Cronologia evenimentelor prezentate în fiecare sursă documentară este subsumată unei cronologii generale. Evenimentele petrecute în același timp, în locuri diferite între hotarele României și uneori dincolo de acestea, sînt armonizate printr-o strategie narativă unică, de un povestitor ubicuu, în fiecare capitol dedicat unui an din perioada cercetată. Cum precizează autorii în Cuvîntul înainte, „(d)eși cea mai mare parte a surselor care au stat la baza scrierii acestei cărți sînt publicate, cunoscute și, multe dintre ele, deja utilizate în istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial, elementul de noutate pe care îl aducem e că, pentru prima dată după știința noastră, le oferim acum șansa integrării în același tablou istoric”.
Forța captivantă a cărții rezultă însă nu doar din aplicarea riguroasă a acestei metode, ci și din talentul de povestitor al autorilor. Fără acest har tabloul istoric ar fi fost o scriere rece, lipsită de tensiunea emoțională a evenimentelor pline de dramatism, derulate cu o viteză amețitoare în doar cîțiva ani. Mai atractivă decît o scriere de ficțiune, cartea se citește pe nerăsuflate. Poveștile numeroaselor personaje – regi, prinți și prințese, politicieni, militari, criminali, torționari, filosofi, sociologi, jurnaliști, scriitori, artiști plastici, actori și regizori, oameni obișnuiți, cerșetori și vagabonzi, bărbați, femei și copii striviți de tăvălugul nemilos al războiului și al politicilor absurde de discriminare a evreilor și a romilor – sînt adunate într-o poveste unică, spusă cu sinceritate, empatie, uneori cu umor de toate nuanțele, dar, în primul rînd, cu respect pentru adevăr, mai ales în legătură cu episoadele tragice care au deschis răni adînci, încă necicatrizate în memoria colectivă.
În uriașa tramă epică sînt țesute – cu abilitate, precizie și fidelitate – întîmplări cunoscute, dar privite prin ochii acestor numeroase personaje, ceea ce le dă viață, culoare afectivă și autenticitate: asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu, urmată de împușcarea, la ordinul lui Carol II, a 252 de legionari; cedările teritoriale din iunie, august și septembrie 1940, preluarea puterii de guvernul militar-legionar condus de Ion Antonescu și Horia Sima, abdicarea regelui Carol II și marea manifestație legionară din 6 septembrie 1940; amplificarea campaniei antievreiești din presă și legislația antisemită, adoptată de acest guvern, în continuarea celei inițiate de Guvernul Goga-Cuza; cutremurul din noaptea de 10/11 noiembrie 1940, care a făcut ravagii în București; masacrul legionar de la închisoarea Jilava, în noaptea de 26/27 septembrie 1940, asasinarea lui Virgil Madgearu, în ziua de 27 noiembrie 1940, și a lui Nicolae Iorga, în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940, de către legionari; rebeliunea legionară și masacrele din cartierele evreiești, în zilele de 21-23 ianuarie, urmate de represiunea armată a rebeliunii și asumarea integrală a puterii de către Ion Antonescu; intrarea României în război, pe 22 iunie 1941, pogromul de la Iași din 27-30 iunie 1941 și trenurile morții, evenimente reflectate de Curzio Malaparte în romanul Kaputt, publicat în 1944; soarta tragică a celor 800 de evrei îmbarcați pe vasul Struma la Constanța, în decembrie 1941, cu destinația Palestina, vas avariat, care s-a scufundat pe 24 februarie 1942, după ce autoritățile turce au scos nava din portul Istanbul, deoarece britanicii refuzaseră să autorizeze primirea în teritoriul aflat sub tutela lor (David Stoliar, agățat de o bucată de lemn, a fost singurul supraviețuitor al dezastrului); „românizarea” proprietăților evreiești, organizarea muncii forțate a evreilor și deportarea multora dintre aceștia în lagărele și ghetourile din Transnistria, deportarea romilor în aceeași regiune, suferințele generate de aceste fapte barbare, sub semnul „banalității răului” despre care va scrie Hannah Arendt; luptele fratricide din anemica organizație comunistă; polemica dintre Dan Botta și Lucian Blaga, cea dintre acesta din urmă și Constantin Rădulescu-Motru, aventura Istoriei literaturii, capodopera lui G. Călinescu, „stratagema” prietenilor lui Mihail Sebastian pentru a monta piesa Steaua fără nume, ocolind cenzura; bombardamentele aviației aliate din aprilie-iunie în București, Ploiești, Brașov și Timișoara; încercările disperate ale partidelor istorice și ale diplomaților pentru o imposibilă soluție de salvare a României în contextul pierderii războiului de către Hitler și al ofensivei trupelor sovietice. Paradoxul acestei soluții imposibile este rezumat de Rădulescu-Motru în mod lapidar: „(s)ă învingă nemții pe ruși, dar să învingă englezii pe nemți”.
Este subînțeleasă trimiterea autorilor la parabola evanghelică „și dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei, 15:14). La fel ca Breugel, care a multiplicat, într-un celebru tablou, personajele parabolei, autorii includ în sfera aceleiași parabole nu numai militarii din fotografia reluată de la pagina 427 pe prima copertă a acestei cărți tulburătoare, ci și toate personajele evocate, de la regele Carol II pînă la Clăruța, o fetiță de nouă ani, rămasă orfană după ce familia ei a fost deportată în Transnistria. Cititorii vor fi impresionați, ca și autorii, de soarta Clăruței, „de lipsa de încredere în umanitate pe care anii petrecuți în Transnistria o sădiseră în sufletul ei de copil, de realitatea crudă și brutală că româna, limba noastră maternă de care sîntem atît de atașați, a putut fi cîndva percepută de o fetiță de nouă ani drept limba prigonitorilor ei”.
Închizînd cartea și privind din nou prima copertă, cititorii vor fi de acord cu constatarea lui Constantin Rădulescu-Motru din motto-ul capitolului dedicat anului 1943: „(a)m fost ca luntrea fără cîrmă, în voia apei: ce va da Dumnezeu”. Și se vor putea întreba, scrutînd trecutul, prezentul și viitorul: „Istoria orbilor” este mereu istoria noastră? Rămîn credința, speranța și iubirea, prezente în paginile cărții, dincolo de vitregia vremurilor.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
