Nu știu. E un mister. Totul e un mister la noi. Înaintăm în beznă. Cîteodată mingea ne vine fix pe bombeu, altădată călcăm pe ea. E la cum o fi să fie. Ne face Dumnezeu cuib, Doamne ajută! Sîntem în bună măsură un popor de doamneajutați. La fotbal nu merge așa. La loviturile de departajare ale unui baraj de promovare un jucător a început să-și facă cruce în timp ce se îndrepta spre minge. Nu știa proverbul alergatul după doi iepuri. Rezultatul: nici crucea nu i-a ieșit ortodox (a fost un fel de trei sferturi de cruce) și a și ratat. Întuneric. Totuși, naționala sub 19 ani are ceva aparte. Un soi de personalitate și un fel de autoritate pe teren care te fac să ridici mirat dintr-o sprînceană. Tipii au curaj și, fapt rar prin fotbalul românesc, îndrăznesc și chiar reușesc să dribleze adversari. Driblingul e un macrameu dispărut din fotbalul românesc, cum s-a cam șters din vorbire adverbul savuros „carevasăzică”. Driblingul e declarația de dragoste pentru un fotbal pe care din ce în ce mai mulți îl tratează de parcă al lucra de banda de ștanțare. Băieții lui Ion Marin au tupeul simpatic de a vrea să se distreze cu mingea. Vorba unui posibil mare transfer al Barcelonei, Nico Williams: „Dacă nu te distrezi pe teren înseamnă că ceva nu e în regulă”. Cum ar veni, e semn de constipație vocațională. La această vîrstă important e să te bucuri și să arăți că nu ai frică de nimeni. Drept e că destui dintre acești jucători evolează deja în străinătate. E cealaltă Românie, care s-a năcut în diaspora. Unii mici fotbaliști care ajung sub tricolor nici nu vorbesc bine limba maternă. Dar vin cu altceva. Cu o educație. Dacă am putea să importăm educație în loc de o mulțime de prostii pe care le găsim prin supermagazine am avansa măcar un milimetru în direcția civilizației. Nu se poate. Dar se poate ca din acești tineri să iasă fotbaliști buni. Noi tot visăm la alt Hagi, dar l-aș da în schimbul a doi, trei Sabău sau Boloni, oameni care țineau mijlocul și țesătura naționalei. Cîteodată e frumos la munca de jos.
