Un Sport La Rasarit

Poți să faci o Cupă Mondială ireal de scumpă, să-ți bați joc de echipe și de oficiali care nu-ți convin, să te faci preș în fața regelui-clovn al lumii, nu contează.

Talentul în tenis e echivalent cu talentul de a face un castel din cărți de joc pînă la capăt fără să-ți tremure deloc mîna, mai ales cînd e să pui ultima piesă.

Da, sînt oameni plătiți cu milioane, dar nu există nici un contract care să te asigure că nu greșești în astfel de momente-limită.

Sorana redevenise Cîrstea. L’Équipe îi dedicase aproape o pagină. Se vorbea despre „pensionara” care calcă totul în picioare.

De ce au stabilit arbitrii din camera VAR (arbitraj video) altfel decît am văzut mai apoi, e un mister. Sau nu e?

Noi nu avem nevoie de asta. Avem nevoie să creștem pensiile și salariile, care cresc prețurile, care scad pensiile și salariile.

Lucescu, blocat în ideile lui bune, dar inaplicabile, a vrut ca România să aibă posesie fără a avea jucătorii capabili de așa ceva. Hagi a spus că vrea la fel.

Chivu a început ca un om și termină ca altul. Ceea ce nu s-a schimbat sînt declarațiile deloc obișnuite. Unii îl acuză pentru că a făcut pe victima fără rost în anumite situații.

Lucescu credea că nu se bucură de recunoașterea meritată și, invers, erau destui cărora nu le plăcea discursul lui despre sine.

Mircea Lucescu nu ar fi trebuit să continue după diagnosticul pus la începutul anului. Deja fragilizat, un organism supus nebuniei calificării la Cupa Mondială și mai apoi amărăciunii ratării ei a intrat pe panta pe care o cunoaștem.

Lucescu a promis o echipă care să-și domine adversarele și a sfîrșit drumul spre Mondial apărîndu-se ca la Termopile. Cu același rezultat.

Discuția despre a cîștiga acest baraj pentru Cupa Mondială cade din nou în aria de competență a miracolului. Un domeniu în care îmi declar deschis habarnismul.

Atunci cînd antrenezi cu Becali totul este simplu. Antrenezi în fiecare zi, mai puțin în ziua meciului.

Unele dintre jucătoare, după cum se poate vedea în momentul imnului întîmpinat în tăcere, încearcă să dea cît mai pe spate baticul, dar nici prea mult nu e bine, că poate cade și atunci – dezastru!

FCSB a făcut o nefăcută. E singura echipă care, în peste un deceniu de cînd există acest sistem competițional, nu intră în play-off (în primele șase adică) imediat după ce a cîștigat titlul.

Un loc 5 nu poate fi trîmbițat ca o mare victorie fără să cădem în ridicol. Evident că am făcut-o. Nu ne putem abține.

Arbitrajul trebuie să împartă dreptatea între 16 oameni furioși, mereu cu capsa pusă. Pentru a reuși ar trebui să fie perfect.

În vremurile acestea ireale pe care le trăim, demersul șefului FIFA, autotransformat în om de casă al lui Trump, are un soi de logică.

Novak, idolul, a fost repudiat de regimul de la Belgrad după ce a luat partea manifestanților. Și-a părăsit patria care se încăpățînează să rămînă cu posteriorul suspendat între Europa și Rusia.

Chivu merge pe o sîrmă subțire. Sîrma ține deocamdată. Inter e mare cu cei mici și mic cu cei mari.

E frumoasă de pică, dar pică în picioare, are un centru de greutate metafizic care face ca anumiți oameni să fie, de fapt, fantastice universuri.

Pe Messi, dacă l-ai scos de pe teren, capeți imaginea unei perfecte incongruențe, ca atunci cînd a aterizat la Paris pentru a semna cu PSG.

Să-i zărim din nou pe prim-secretarii de partid cu cușme de nurcă la „oficială”. Avem iar sport de performanță plătit de stat. Pardon, avem doar sport. Performanță nu mai avem.

Meciul a fost deschis de un penalty ratat magistral de un georgian din Bănie, dar de comedie e tevatura care a urmat.

Ca și țara în sine, handbalul feminin românesc e un paradox insultător. Zeci de milioane de euro cheltuite de echipele de club din bani publici pentru a aduce jucătoare străine cu nemiluita, performanțe modeste.

Tadici e în același timp definiția conducătorului care conduce prin frică: urlete, înjurături, loviri. Multe în văzul lumii. Foarte multe tolerate.

Să vedem ce putem face. România, locul 47 în clasamentul planetei fotbalului, joacă împotriva Turciei, poziția 25.

O reprezentativă care ne reprezintă. Moale, cu căderi adînci și sclipiri rare, cu sînge pe față și lacrimi amare, cu o repriză bună și una de coșmar.

Ienei era o roată importantă în angrenaj, dar puteau și 11 de Ienei fără trei-patru jucători, fără Bölöni, Stoica, Lăcătuș sau Duckadam.

Gimnastica fără bătaie era ca friptura fără cartofi prăjiți sau ca zeama salatei de roșii fără pîinea de înmuiat. Nici un farmec.

Meritul lui Becali? Iar e cu pisica lui Schrödinger. Și da, și nu. Echipa ajunsese la apogeu, avea stabilitate, jucătorii și staff-ul intraseră într-o inerție bună și se adaptaseră toanelor patronului.

Djokovic e un munte de contradicții. De la farsa tristă cu fentarea regulilor pandemice de la Australian Open pînă la emigrarea din Serbia ca urmare a contestării președintelui Vucici.

Austria ne devine client, am mai curentat-o o dată acum cîțiva ani, e țara care ne suge petrolul și ne taie pădurile, dar ne pică bine pe bombeu cînd trebuie să ne crească stima de sine.

Omul are o luptă înverșunată pentru răsturnarea ordinii liberale a lumii. Tinde să creeze o nouă secesiune în interiorul SUA.

Alegerea lui Chivu ca antrenor într-una dintre cele mai faste perioade din epoca modernă a lui Inter nu a picat bine tuturor.

Complicitățile cu galeriile sînt de domeniul evidenței. Acum s-au implicat și jandarmii. Și gata. S-a rezolvat.

Aici e nepotrivire de caracter generațional. Lucescu visează la o Națională care nu mai există. Jucătorii nu visează la nimic, cufundați într-o magmă socială și profesională.

Alcaraz și Sinner sînt cruzi încă, n-au prins carnea legendelor. Această carne este ca o armură psihologică, ea întoarce lăncile îndreptate spre ei înapoi către mințile adversarilor.

FCSB aleargă să recupereze un handicap pe care singură și l-a creat. Insuficient pregătită în pauza dintre campionate, a mai făcut greșeala să creadă că succesele sezonului trecut se vor reproduce în mod automat.

Poți fi călcat cu veselie în picioare pînă cînd ești băgat, sportiv, la doi metri sub pămînt fără vreo posibilitate de a spune „Stop!”.

Oamenii de forță ai fotbalului își marchează teritoriile, impun granițe, atenți ca nu cumva o rivală să beneficieze de vreun avantaj.

Mintea, multă vreme ignorată în atletica grea, e pusă acum la muncă. Nu a fost așa pe timpuri pentru că diferențele între competitori erau uriașe.