Pe 28 februarie, Statele Unite și Israelul au șocat lumea prin lansarea unor atacuri asupra Iranului și asasinarea liderului suprem al țării, ayatollah-ul Ali Khamenei. Numărul victimelor civile a crescut rapid, inclusiv 150 de civili – în mare parte copii – uciși cînd rachetele americane au lovit o școală primară. Iranul a ripostat, țintind Israelul și bazele americane din regiune și blocînd tranzitul maritim prin Strîmtoarea Ormuz. Agresiunea unilaterală împotriva Iranului a fost lipsită de legitimitate internațională și a destabilizat întregul Orient Mijlociu. Țările arabe au suferit atacuri de represalii din partea Iranului deoarece găzduiesc baze americane, iar țările din întreaga lume s-au confruntat cu costuri economice ridicate din cauza creșterii vertiginoase a prețurilor la energie. De asemenea, țările din Golf au suferit daune de imagine în ceea ce privește siguranța și securitatea.
Apoi, pe 7 aprilie, New York Times a publicat un raport detaliat despre modul în care prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu l-a convins pe președintele american Donald Trump să atace Iranul, o decizie care trebuie acum analizată din două perspective. În primul rînd, ea arată cît de ușor pot fi mînate Statele Unite într-un război. E evident că o superputere dotată cu arme nucleare ar trebui să dispună de mecanisme de luare a deciziilor extrem de solide atunci cînd vine vorba de chestiuni legate de război și pace. În al doilea rînd, se pare că victoria americană din Venezuela a generat o încredere excesivă în propriile capacități care a dus la conflictul cu Iranul. Administrația Trump a crezut că este de neoprit în materie de folosire a puterii militare. Însă lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate și mai dificile în Iran. Cînd americanii și-au dat seama că singura asemănare dintre cele două țări era reprezentată de rezervele lor de petrol, era deja prea tîrziu. Imaginea Americii blocate într-un conflict cu Iranul este extrem de dăunătoare. Adversarii SUA erau odinioară alte superputeri, precum China și Rusia, însă Iranul s-a alăturat acum acestui grup.
Între timp, țările din Golf au avut de suferit ca urmare a acțiunilor americane. Încrederea fusese deja afectată în 2019, cînd SUA nu și-au îndeplinit rolul de garant al securității în urma atacurilor asupra instalațiilor petroliere saudite. Acum, activele americane găzduite de țările din Golf au devenit o vulnerabilitate în loc să fie o sursă de securitate. SUA nu mai sînt percepute ca un partener de încredere în materie de securitate. Țările din Golf vor căuta, fără îndoială, să-și diversifice parteneriatele – nu doar în domeniul apărării, ci și în alte domenii, precum comerțul –, iar acest lucru va slăbi și mai mult supremația SUA în regiune. China va fi probabil cel mai mare beneficiar, mai ales după ce a facilitat apropierea dintre Iran și Arabia Saudită în 2023.
Iranul, în ciuda tuturor pierderilor suferite, a demonstrat că poate riposta și rezista atacurilor americane și israeliene. Tulburările interne și schimbarea de regim pe care mulți din Occident le așteptau nu au avut loc. Dimpotrivă, Iranul s-a apărat, iar poporul său s-a unit în fața agresorului extern. Cu toate acestea, Iranul trebuie să acționeze cu prudență. Nu ar trebui să confunde avantajele pe termen scurt cu victoriile pe termen lung. Mîndria de a sfida adversari mai puternici ar putea determina liderii iranieni să adopte o abordare maximalistă în solicitările lor. Dar acest lucru ar fi contraproductiv. Conducerea Iranului trebuie, în schimb, să profite de moment și să valorifice ceea ce a obținut pînă acum.
Două aspecte majore merită o analiză mai atentă: ordinea politică internă a Iranului și bunăstarea populației; și ordinea regională mai largă, care oferă numeroase oportunități de cooperare reciproc avantajoasă. Chiar dacă pare că Iranul ar putea susține acest conflict pentru mult mai mult timp, liderii iranieni trebuie să ia în considerare prețul pe care îl plătesc pentru asta. Responsabilitatea principală a oricărui guvern este de a proteja bunăstarea populației țării. Avînd în vedere că atît statul, cît și populația suferă pierderi grele, prioritatea absolută ar trebui să fie obținerea ridicării sancțiunilor și îmbunătățirea condițiilor de viață ale iranienilor. În plus, pîrghia strategică pe care Iranul a dobîndit-o asupra Strîmtorii Ormuz nu este permanentă. Se dezvoltă rute alternative. Liderii iranieni trebuie, de asemenea, să ia în considerare relațiile viitoare cu țările din Golf. Israelul a încercat de mult timp să determine Arabia Saudită să se alăture Statelor Unite în confruntarea cu Iranul, dar Regatul s-a abținut în mod înțelept. Liderii iranieni ar trebui să ia notă de acest lucru. De asemenea, trebuie să recunoască faptul că recurgerea la aliați regionali interpuși nu le-a fost de folos. Ea nu a făcut decît să determine statele arabe să devină adversari ai Iranului.
Într-un moment în care țările din Golf își pun sub semnul întrebării dependența de SUA, continuarea acțiunilor ostile împotriva acestora nu ar face decît să pună în pericol cîștigurile strategice ale Iranului și să împingă țările arabe înapoi către vechile aranjamente. Pentru ca regiunea să ajungă la un nou echilibru, Iranul și Arabia Saudită trebuie să-și normalizeze relațiile. Ceea ce ar reprezenta în sine un mare pas înainte, deoarece le-ar permite să nu se mai considere reciproc o amenințare permanentă. În plus, normalizarea relațiilor regionale între țările musulmane ar permite și progrese în ceea ce privește cauza palestiniană. În acest context, Iranul trebuie să-și reconsidere propriul bilanț. Poate spune cu sinceritate că abordarea sa față de Palestina a fost de ajutor? Dimpotrivă, retorica iraniană a servit drept pretext pentru ca Israelul să facă tot ceea ce dorește – și anume, cu asistență militară nelimitată din partea SUA.
Iranul trebuie să renunțe la o poziție maximalistă. Poate obține ridicarea sancțiunilor, poate pune capăt blocadei și poate avansa spre reintegrarea în comunitatea internațională – toate acestea fără a fi nevoit să se predea. Dar fereastra de oportunitate se închide. După alegerile intermediare din SUA din noiembrie, administrația Trump se va simți mai puțină presată să ajungă la un acord. Ba ar putea chiar încerca să se răzbune pentru o probabilă înfrîngere a republicanilor la urne. Dar, la fel cum Iranul ar trebui să acționeze rapid, înainte ca poziția sa de negociere să se deterioreze, și ceilalți actori ar trebui să țină seama de temerile Iranului și de modul în care țara percepe amenințările. Deceniile de ostilitate față de această țară nu au făcut decît să-i întărească poziția. Provocarea cea mai importantă pentru toate părțile implicate este de a împăca temerile regimului cu dreptul iranienilor de a prospera în pace și siguranță.
Abdullah Gül a fost președinte al Republicii Turcia.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
