Data de naștere a impasului politic prin care trece România este 9 decembrie 2025. Atunci, pentru prima oară, PSD începe să vorbească despre o evaluare a guvernării Bolojan. Trecuseră doar șase luni de la instalarea cabinetului. E neclar ce îi supăra pe liderii PSD, însă simptomele de nemulțumire erau acolo.
Pe toată perioada iernii, PSD continuă să emită zgomote de insatisfacție și, încet-încet, devine clar că partidul simte o oportunitate în dezastru. Austeritatea practicată de cabinet trebuie asociată cu figura premierului. Asta deși PSD era coautor și executant al programului de guvernare și beneficiar în cazul în care acesta era unul reușit. Partidul alege însă ipocrizia. Nu își recunoaște contribuția la ce e rău, dar pretinde că e soluția unei probleme la care e de asemenea coautor. Nici vorbă de smerenie. Astea sînt zilele în care PSD suferă de o dedublare fascinant de urmărit. Și enervant. Alt eveniment care provoacă rumoare în PSD este intenția de listare a unor participații ale companiilor de stat la bursă. Pe scurt, asta înseamnă mai puțin control politic pe resurse publice.
În ianuarie aflăm de la președinte că întreaga societate va plăti costurile unui derapaj politic. Nu e menționat nici un nume de lider sau de partid.
Pe 23 martie începe să se vorbească, cumva ridicol, de un „referendum”. Anunțul lui Sorin Grindeanu are loc la doar cîteva zile după ce la Atena are loc un dineu privat la care ambasadoarea Statelor Unite se laudă că pregătește o schimbare de guvern în România. Potrivit Wall Street Journal, cina respectivă are loc pe 18 martie. Pe 31 martie, Sorin Grindeanu și Kimberly Guilfoyle sînt filmați la o cină în București alături de un consilier prezidențial și de ministrul PSD al Energiei.
În aprilie are loc referendumul intern din PSD și, spre surpriza nimănui, seamănă cu un plebiscit ceaușist pentru dezarmare: 97% din participanți sînt de acord cu șeful lor.
De la Cotroceni vine o declarație care, din nou, nu folosește nici un nume propriu, dar vorbește înțelept despre „dezescaladare”.
Pe 23 aprilie, PSD începe retragerea din Guvern. Pe drum spre ieșire îi cere lui Ilie Bolojan să modifice un pachet de reforme fiscale. Bolojan îi ignoră.
PSD, AUR și mai mulți neafiliați depun o moțiune de cenzură. Moțiunea trece pe 5 mai cu un număr semnificativ de voturi. Acum chiar și dezescaladatorii pro-prezidențiali pot vorbi despre o criză politică. Autorul e necunoscut.
Președintele intervine iar decisiv: „Rolul meu este să identific o majoritate capabilă să guverneze, nu să adîncesc fractura parlamentară.”
Ca să arate că se ține de cuvînt, îl nominalizează pe Adrian Veștea fără să întrebe PNL dacă e de acord. Fractura parlamentară e tot acolo (se vede asta la vot), dar președintele eșuează în tentativa de fracturare a coloanei vertebrale a PNL. Pe 22 iunie, Veștea e respins și toată lumea intră într-o lungă vacanță.
Aventurile ortopedice ale președintelui și partidelor continuă pînă la final de septembrie, cînd reconfirmă cu toții voios fractura identificată atît de apt de președinte. Pe 30, Siegfried Mureșan pică și el la vot și se întoarce liniștit la Bruxelles.
Pe 6 octombrie, președintele decide să îl nominalizeze pe Luca Niculescu. Îl prezintă ca pe un tratament pentru fracturi – un fel de ghips francofon: „Am ales persoana care are cele mai mari șanse să întrunească o majoritate”. Cel puțin în primă instanță, soluția nu pare că funcționează și asta ne oferă tuturor ocazia să asistăm la un nou episod de dedublare de personalitate la Sorin Grindeanu. După ce luni de zile l-a acuzat pe Ilie Bolojan că se agață de putere, acum nu vrea să guverneze decît alături de el. Secția de ortopedie de la Cotroceni are acum nevoie și de specialiști în terapie de cuplu.
Sînt cîteva constante în acest aparent haos:
1. PSD a provocat criza și a întreținut-o. O face în continuare. Un guvern Luca Niculescu va fi un guvern PSD sau nu va fi deloc. Chiar și cu o mască tehnocrată, tot PSD va fi.
2. Președintele și-a practicat independența interpretînd-o ca pe un îndemn la neangajare și apatie. Indiferent care i-au fost intențiile, e complice și responsabil pentru consecințe.
3. Refuzul constant al alegerilor anticipate ar fi fost justificat dacă din partea Președinției și a partidelor am fi văzut un calendar rapid, construit cu sentimentul urgenței despre care tot auzim. Tomac-Veștea-Mureșan-Niculescu sînt o poveste ce putea fi epuizată în două luni, nu în cinci.
România e victima unei combinații nefericite de cinism și amatorism politic la care putem adăuga și un soi de criză de identitate provocată de contextul extern. Un cocktail toxic servit unei națiuni care a rămas deja fără aspirină.
FMI tocmai a anunțat că revizuiește drastic prognozele pentru România. Recesiune, inflație, deficite. În aprilie, cînd PSD organiza referendumul, Fondul încă mai vorbea despre creștere economică.
Mai puțin calificat medical, FMI nu zice nimic nici despre fracturi, nici despre depresie.
.jpg)
