Facebook-ul, cu toate deficiențele lui indiscutabile, are – ca și telefonul mobil la vremea dezvoltării sale, cum să spun, „populare” – și mari virtuți, producînd uneori veritabile epifanii... biografice. O astfel de „epifanie” (joyceiană?) a venit, de-a lungul anilor de cînd m-am integrat și eu „rețelei”, cu precădere din regăsirea unor amici cu care, separat de geografie, istorie, lume, soartă etc., nu mai comunicasem de decenii întregi. Unii dintre aceștia sînt aparținători ai altor civilizații. Bunăoară, deunăzi l-am „reîntîlnit” în maniera respectivă pe americanul Dan R. Morris, un tînăr plin de energie și idei (note bene, acum treizeci și doi de ani), cu care m-am împrietenit în 1994 și pe care, după plecarea mea din Statele Unite (înapoi acasă), nu l-am mai văzut niciodată (nu zic totuși adevărul: am mai schimbat, formal și depersonalizat, felicitări de Crăciun). Nu faptul că el este, în prezent, om în toată firea (cu nouă copii!), extrem de activ ca antreprenor și economist pe Coasta de Vest a Lumii Noi, m-a impresionat fundamental. Dădea semne încă de la debutul anilor ’90, de cînd era student, că va fi un învingător. Acum m-a surprins mai curînd cu o întrebare (aparent, de complezență, dar, în realitate, foarte grea prin subtilitatea sa periculoasă) pe care mi-a adresat-o în finalul mesajului lui entuziast: „How has life been treating you, man?”.
Realizez că primul impuls al oricui ar fi să traducă interogația de mai sus ca pe o curiozitate neutră și, totodată, firească în contextul dat: „Și tu, bătrîne, cum ai mai dus-o în tot timpul ăsta?”. Totuși, cunoscînd, sper, destul de bine seriozitatea cu care americanii își aleg cuvintele în interiorul unei comunicări (oricît de formale), tentația mea a fost să traduc propoziția ceva mai literal și să-i atașez de aceea o mult mai mare greutate semantică. Adică: „Pe tine cum te-a tratat viața, omule?”. Să admitem că, reformulată așa, întrebarea devine deodată cumplit de dificilă, aruncîndu-ne subit în ambiguitatea ucigașei ghicitori a Sfinxului sofoclian. Cine s-ar încumeta să răspundă aici superficial (pesimist ori optimist – nu contează!)? Care sceptic s-ar grăbi să strige: „Existența mea a fost un lanț neîntrerupt de necazuri, de unde mă mir că am ieșit, ultimativ, la liman!”, fără a-și duce apoi singur mîna la gură, amintindu-și, compensator, multitudinea de lucruri frumoase trăite cu intensitate? Sau care fi-va hedonistul încrezător, capabil să spună: „Eu nu am avut nici o clipă de nefericire pe parcursul traiectoriei mele biografice, bucurîndu-mă imens de fiece clipă dăruită!”, fără să-și trădeze umbra de pe față, ivită la gîndul problemelor nenumărate, consubstanțiale oricărui destin, oricît de luminos? Prin urmare, chiar așa, cum ne-a tratat, cum ne tratează viața pe fiecare dintre noi? La o analiză mai atentă a responsabilității formulării unui asemenea răspuns, cred că tendința celor mai mulți ar fi să refuze, pur și simplu, să și-l asume, invocînd, protector, inevitabilul „gri” (melanjul de alb și negru) al actului existențial, relativismul viețuirii, al biografiei ca atare – toate chestiuni incerte, dependente de perspectiva abordată și carevasăzică de poziționarea noastră.
Ei, abia acum, în adîncul acestei „ezitări” inexorabile, începem să avem, cu adevărat, un răspuns. Dacă „viața” la care ne referim este atît de complexă, respingînd, prin esența sa versatilă, rigiditatea unei „clasificări”, a unei „evaluări” așadar, totul fiind, pînă la urmă, o problemă de „poziționare”, va trebui să mișcăm, semnificativ, unghiul analizei dinspre existență către individ, de la ceea ce e trăit la cel care trăiește. Iar „cel care trăiește” deține, mai degrabă decît ipostazele clasice de „pesimism” și „optimism”, (alte) două postúri ireconciliabile, prin intermediul cărora se raportează la enigma vieții, „se așază în perspectivă”, vorba lui Maurice Merleau-Ponty: încrîncenarea sau, dimpotrivă, bunăvoința. Reduși la elementar, oamenii se împart, invariabil, în două categorii: „încrîncenații” și „binevoitorii”. Cei care s-au așezat cu frustrare și obidă „în perspectivă”, considerînd-o, din start, restrictivă și nedreaptă, și cei care s-au așezat, în aceeași „perspectivă”, cu sfială și recunoștință, suspectînd că faptul de a li se permite așa ceva reprezenta, ab initio, o nemeritată onoare. Răspunsul ambelor categorii la întrebarea „Cum au fost tratați de viață?” va constitui, în concluzie, o divagație pe unul dintre aceste două moduri de a-și trăi propria identitate. La fel i-am replicat și eu lui Dan, „trăindu-mi” deci, fără rezerve, sinele imuabil. Nu am insistat, desigur, pe nuanțele multiple și frecvent derutante ale „categoriei” căreia bănuiesc / aș fi bănuit (dintotdeauna) că aparțin. Fiind însă Dan un american superinteligent, trag nădejde că a intuit singur doar citindu-mi comentariul și, ca atare, și-a (re)confirmat în gînd rațiunea pentru care ne-am împrietenit acum treizeci și doi de ani.
