Acest text a fost conceput de board-ul editorial al revistei de arhitectură San Rocco (www.sanrocco.info): Matteo Ghidoni, Matteo Costanzo, Kersten Geers, Francesca Pellicciari, Giovanni Piovene, Giovanna Silva, Pier Paolo Tamburelli, Andrea Zanderigo, Ludovico Centis & Michele Machetti; și a apărut, cu titlul original „Chestiunea clienților”, ca editorial al revistei în numărul „Clients” din primăvara anului 2016.
Ediția din acest an a Conferinței MazzocchiooTalks#11 va avea loc pe 3 decembrie a.c. la Sala Auditorium a MNAR (www.mazzocchioo.com/talks) și îi are ca invitați pe arhitectul belgian Kersten Geers (OFFICE), cosemnatar al acestui text, și pe fotograful olandez Bas Princen, un tandem care, de peste 20 de ani, explorează împreună printr-o privire reciprocă temele arhitecturii și fotografiei. Organizată de biroul de arhitectură Poster, conferința va fi însoțită de noul număr al revistei Mazzocchioo, care va conține și un interviu cu Matteo Ghidoni, redactorul-șef al revistei San Rocco.
Arhitecților le place să se învinovățească. Cred că sînt responsabili pentru cît de rele sînt orașele contemporane; mărturisesc întotdeauna că sînt politic iresponsabili, cultural demodați, moral condamnabili. Le place să fie insultați de afaceriști, învinuiți de sociologi, batjocoriți de artiști. Și totuși, starea jalnică a orașelor contemporane este doar marginal cauzată de arhitecți: este mai întîi de toate o problemă cauzată de clienți, sau, mai exact, de lipsa clienților buni. Dacă arhitecții contemporani sînt vinovați de distrugerea orașelor noastre, atunci acest lucru e cauzat de faptul că nu sînt capabili să-și învețe clienții, nu pentru că eșuează în proiectarea clădirilor (acesta este doar un efect, avînd în vedere că majoritatea clădirilor sînt comandate în condiții care nu pot duce decît la eșec).
De ce nu pot arhitecții să-și educe clienții? Nu e doar o chestiune de lene sau lașitate; adevărul este că clienții nu mai vor să fie învățați, pentru că nu mai există simțul vinovăției.
Problema cu clientul este că motivele pentru care clienții ar trebui să plătească pentru arhitectură (adică motivele pentru care indivizi bogați sau puternici ar putea deveni clienți) par să dispară. De fapt, arhitectura corespunde unui amestec unic de exhibiționism și rușine care îi determină pe oameni să încerce să obțină recunoaștere publică (și în același timp să șteargă amintirea modului în care au făcut bani) contribuind la construcția spațiilor vieții publice. Și dacă de exhibiționism nu ducem lipsă în zilele noastre, rușinea e tot mai puțin la modă, fapt care duce la situația contemporană în care arta se descurcă destul de bine (pentru artă, exhibiționismul singur este suficient, deci arta se descurcă bine, chiar dacă doar ca artă privată), în timp ce arhitectura, din contră, pare tot mai demodată (arhitectura nu poate fi decît publică și deci necesită atît exhibiționism, cît și rușine).
Arhitectura este plătită fie din bani publici, fie din bani privați, dar, în orice caz, corespunde întotdeauna unei agende publice. Arhitectura este o activitate publică chiar și atunci cînd este finanțată privat. Toate clădirile private care sînt într-un fel relevante pentru arhitectură sînt relevante datorită dimensiunii lor publice. (Farnsworth House este importantă exact din acest motiv, indiferent cît de izolată este casa, și exact din cauza acestei extreme publicități vila a fost imposibil de locuit în final: era imposibil de locuit pentru că era arhitectură și, prin urmare, publică – exact ceea ce nu vrei într-o vilă.)
În trecut, clienții care alimentau această activitate publică erau publici (regi sau echivalent, guverne cu agenda socialistă/populistă și Biserica), semi-publici (companii industriale mari care produceau bunuri tangibile) și privați (nouveau riches).
Toți acești clienți aveau o agendă publică și pe termen lung: regii gîndeau pe termen lung pentru că își imaginau că vor lăsa regatele moștenire copiilor; socialiștii credeau în progres și, implicit, în viitorul îndepărtat; Biserica credea în eternitate; companiile industriale moderne care, produceau lucruri solide și grele precum tractoare, mașini sau chiar mașini de scris, credeau că acestea vor fi întotdeauna cerute; iar noii bogați trebuia să construiască cu perspectiva pe termen lung pentru a șterge din memoria publică ceea ce făcuseră pe termen scurt.
Toți acești clienți publici au dispărut sau aproape au dispărut: regii nu mai dețin puterea; Biserica pare sincer angajată în modestie pentru a-și salva reputația înainte de a fi prea tîrziu; socialismul a dispărut. În Vest, în climatul neoliberal actual instaurat de Reagan și Thatcher, plata taxelor este considerată o prostie, iar de la programele publice se așteaptă sistematic să eșueze. Drept urmare, investițiile în instituții și funcțiuni publice sînt minimizate, proprietatea statului este tot mai mult privatizată și, desigur, resursele pentru arhitectură dispar. Chiar și cînd coaliții timide de centru-stînga sînt la putere, există puține speranțe pentru arhitectură. În aceste cazuri, noțiunea castratoare de corectitudine politică impune evitarea oricărei reprezentări publice, percepută imediat ca riscantă și nerecomandată.
În ceea ce privește marile companii industriale, acestea nu mai doresc să pară stabile. Dacă mai produc bunuri durabile (și, bineînțeles, unele o fac), acestea le produc în locuri cît mai anonime și adesea chiar încearcă să te facă să crezi că sînt într-o afacere total diferită – bomboane, căpșuni bio, covoare țesute manual… De asemenea, majoritatea companiilor sînt acum conduse nu de meșteșugari/antreprenori, ci de manageri fără cunoștințe specifice despre produs. Companiile au devenit globale, astfel că nu mai au nevoie de arhitectură, care este inevitabil locală: o afacere globală are nevoie nu de o reprezentare locală sub forma unui sediu frumos (adică arhitectură), ci de branding global (site-uri web, reclame și așa mai departe). Dacă o astfel de afacere are nevoie de o clădire, aceasta servește doar ca fundal pentru un spot publicitar.
Și, apropo, aceasta nu este o teorie de tip „Ceci tuera cela”, nu este o teorie a declinului arhitecturii ca mediu (arhitectura nu a fost niciodată un mediu real și nu a concurat niciodată cu cărțile sau cu televizorul ori Internetul); acesta este un argument despre un context fizic, unul de care companii precum Amazon, Apple, Google, Vodafone sau Red Bull nu mai au nevoie.
Desigur, mai există numeroși nou-îmbogățiți, și totuși, cel puțin în Vest, aceștia nu mai simt rușine. Noua generație de bogați nu are dorința recunoașterii publice; nu mai cumpără echipe de fotbal, cu atît mai puțin clădiri. Tinerii inteligenți din California care au făcut avere vînzînd aplicații nu doresc să-și asume un rol public; nu simt rușine față de banii cîștigați (sînt inteligenți; și ce e rău în asta?; cum sînt mai inteligenți decît noi, merită mai mult – nu-i asta morala noastră?). Nu conduc mașini mari și se îmbracă deliberat neglijent. Politețea lor extremă semnifică doar o coborîre suplimentară în indiferența capitalistă: faptul că bogătașii obișnuiți se îmbrăcau ca bogați era un act de responsabilitate socială, dar noii bogați sînt invizibili. Iar arhitectura nu poate fi invizibilă.
În cele din urmă, dezvoltatorii imobiliari nu reprezintă nici ei o soluție pentru lipsa clienților potriviți. Dacă scopul dezvoltării imobiliare este de a face bani, și aceștia trebuie făcuți rapid (în mai puțin de douăzeci de ani, pentru a profita înainte de a muri), atunci dezvoltarea imobiliară – prin definiție – nu are nici un interes pentru arhitectură.
Ce rămîne?
În ultimele două decenii, singurii care au investit în arhitectură au fost miliardari chinezi, despoți din Dubai și cîteva fundații private occidentale (care, în principal, o făceau pentru a evita plata taxelor). Miliardarii chinezi fiind fundamental indiferenți față de arhitectură – cel puțin judecînd după rezultatele mediocre și entuziasmul lor efemer – și despoții arabi fiind prea ignoranți pentru a produce ceva decent, singura speranță a arhitecturii contemporane rămîne ultima rămășiță a simțului vinovăției din societatea noastră și pasiunea pentru evitarea taxelor în Vest. Nici una dintre variante nefiind deosebit de promițătoare.
Acum, să acceptăm dispariția progresivă a clientului și să încercăm să vedem aspectele ei pozitive.
Problema arhitecturii contemporane – cel puțin în comparație cu arta contemporană – este că arhitectura este, prin natura ei, publică, iar acest lucru, în contextul societății noastre din ce în ce mai capitaliste, devine tot mai dificil. Așadar, spre deosebire de arta contemporană (și, mai ales, într-un mod inconștient), arhitectura contemporană încă nu este 100% împăcată cu privatizarea completă a vieții și cu privatizarea completă a sferei producției artistice care rezultă din aceasta. Ici și colo – într-un fel oarecum stîngaci – arhitectura contemporană încă pledează pentru existența potențială a unei sfere publice. Această atitudine intempestivă este incredibil de prețioasă și nu doar pentru arhitectură. De fapt, acesta este motivul – singurul, și unul cu adevărat fundamental – pentru care arhitectura chiar contează.
Și arhitectura contează tocmai pentru că este probabil singura practică contemporană care mai poate fi desfășurată cu un orizont de timp îndelungat în minte, unul care scapă ritmului frenetic al ciclurilor economice capitaliste. Aceasta înseamnă nu doar că societățile capitaliste contemporane reprezintă un context extrem de nefavorabil pentru a face arhitectură, ci și că arhitectura are un mic potențial de a pune sub semnul întrebării capitalismul contemporan (un potențial pe care toate celelalte arte contemporane par să-l fi abandonat cu bucurie). Așadar, arhitectura, arta prin definiție necritică, pare să fie singura formă de artă care nu a renunțat complet la îndoielile legate de capitalism, cel puțin în ceea ce privește orizontul său temporal.
Datorită asocierii de neoprit a arhitecturii cu termenul lung, ar putea fi posibil să fie regîndit rolul clientului. Aceasta este o sarcină pentru arhitecții contemporani și, sperăm, ei vor fi mai puțin opaci în privința aceasta decît au fost predecesorii lor în ultimii cincizeci de ani. Într-adevăr, arhitecții din ultima jumătate de secol sînt în mare măsură responsabili pentru dispariția clientului. Încercînd în mod repetat să denigreze arhitectura și încercînd sistematic să evadeze din arhitectură pentru a se muta – asemenea celor mai ridicoli diletanți – în orice altă disciplină, i-au ajutat pe clienți să nu înțeleagă motivele pentru care ar trebui să cheltuiască bani pe arhitectură.
La urma urmei, de ce ar risipi cineva bani pe ceva ce este disprețuit chiar de propriii săi creatori? Ca să menționăm doar un exemplu, cu cîțiva ani în urmă, un director al NAI (Netherlands Architecture Institute) a publicat o carte intitulată Architecture Must Burn. Poate fi învinuit guvernul olandez pentru că a închis NAI în 2013?
Arhitecții ar trebui să găsească o modalitate de a descoperi noi clienți, iar noi clienți pot fi găsiți doar în locuri unde există probleme arhitecturale reale: în Egipt, Indonezia, Peru. Acești clienți ar trebui descoperiți și educați (sună paternalist? - paternalismul ar fi o îmbunătățire față de indiferență). Și, apropo, doar aceste întrebări ar putea oferi o oportunitate reală pentru inovație în arhitectura contemporană. Dincolo de găsirea unor noi clienți, arhitecții trebuie, de asemenea, să-și asume sarcina de a găsi motive convingătoare pentru ca aceștia să cheltuiască bani pe arhitectură, iar un motiv bun de a investi în arhitectură nu ar trebui, în primul rînd, să se bazeze pe un argument strict arhitectural. Aici autonomia se încheie cu adevărat.
Iar motivul de a investi în arhitectură este, probabil, doar timpul: posibilitatea de a ne elibera viețile de limitele unui prezent apăsător și de a imagina ceva împărtășit pe termen lung. Un fel de prietenie cu trecutul îndepărtat și cu viitorul îndepărtat. Ceva la fel de simplu ca o arhitectură a Umanismului.
traducere de Irina Melița
