Am nesfîrșite discuții cu ai mei, care fac parte dintr-o generație profund dezamăgită. Care nu mai cred deloc într-o schimbare reală, legată de mentalitate, legi și meritocrație. Am încercat de-a lungul timpului să-i încurajez, ceea ce, subliminal, am făcut și cu mine. Îi înțeleg pe cei care au abandonat lupta și și-au construit vieți decente în altă parte. Știu bine că nu e ușor niciunde, că absurdul se infiltrează ca mucegaiul în orice sistem, care e făcut din oameni, nu din butoane, și că trebuie să-i înveți regulile ca să reziști și să funcționezi. Mă simt prost, uneori, pentru naivitatea mea de a spera că, odată cu timpul, lucrurile se vor reașeza, că vor merge spre bine, că n-are cum să perpetuăm la infinit niște modele defecte și păguboase. Poate că, dacă aș fi avut altă meserie, aș fi cedat și eu și aș fi plecat. Dar, pentru cineva care scrie, țara și limba te leagă, într-un fel, de picior. Am știut mereu că, dacă aș fi ales un alt loc, ar fi trebuit să îmi găsesc o altă meserie, ceea ce mi-ar fi adus, poate, liniște, dar și o mare nefericire.
O poveste recentă, m-a făcut să mă gîndesc din nou la toate astea. Un prieten, fost coleg de facultate, care a trăit mulți ani pe alt continent. S-a întors acasă, din motive familiale. A predat acolo, la o universitate, iar când a venit, a trebuit s-o ia de la capăt. Adică, să facă job-uri care nu aveau nici o legătură cu pregătirea și experiența lui. L-am încurajat recent să meargă la un concurs pentru un post de traducător, pentru care era supercalificat, la Institutul de Arheologie. În mintea mea, dacă ești bun pentru un post, nu trebuie să cunoști pe cineva, să fii din sistem, ci doar să dovedești asta la examen. Ceea ce s-a a fost o mare prostie din partea mea. S-a trezit în situația de a avea cel mai mare punctaj la proba scrisă. Postul pentru care concura era, totuși, unul de traducător. Mi se părea că greul trecuse. L-am felicitat. Diferența dintre el și următorul candidat (doar un număr de dosar și el) era mare, de 14 puncte. Doar că, la interviul, în română, desigur, punctajul celuilalt candidat a fost dezarmant: 99,33 de puncte. Nici măcar Vasile Pârvan însuși, al cărui nume îl poartă instituția, nu cred că fi putut să obțină așa o notă perfectă, nici dacă le-ar fi citit gîndurile membrilor comisiei. Pe scurt, postul de traducător a fost decis la oral, unde punctajul a putut crește în mod halucinant nota finală. Adevărul e că n-ai cum să lupți cu așa ceva. Nu mă îndoiesc că era vorba despre un orator desăvîrșit, doar că job-ul din instituția publică era unul de traducător pentru revistele publicate în cadrul său.
Așadar, poți să ai competențe, dar nu înseamnă mare lucru. Favoritul va decola cu puterea gîndului chiar de sub ochii tăi perplecși. Nedreptatea m-a înfuriat întotdeauna, mai tare decît orice pe lume. Sfidarea și prostirea pe față mi se par inacceptabile. Sigur, mimăm normalitatea și corectitudinea, și candidatul a avut dreptul la o contestație, care, desigur, nu a schimbat nimic, pentru că proba s-a desfășurat ”în conformitate cu prevederile HG 1336/2022” și nu putea fi repetată în prezența unui observator extern.
Buna credință și corectitudinea par niște valori de pe altă lume, nu de pe a noastră. ”Nu valorează nici cît o ceapă degerată”, cum tot zice maică-mea și mă enervează de fiecare dată.
Am povestit întîmplarea. Toți cei cu care am vorbit păreau mirați, ba chiar au zis, ”păi, așa merg lucrurile”. Apoi am sunatt-o pe mama și i-am relatat și ei cazul. M-a compătimit sincer pentru că mi-am făcut iluzii că cineva ar fi putut obține un job, la stat, pe bune. Desigur, puteam fi eu sau dumneavoastră în situația dată. De data asta n-am mai putut s-o contrazic. Și asta m-a întristat cu adevărat. E o istorie mică, un fapt divers și banal, dar cu atît mai reprezentativ pentru o stare de fapt. După aceea ne mirăm de ce dezamăgirea și frustrarea îi fac pe oameni să voteze în fel și chip. Și, pe care, probabil că o trăiesc mulți oameni care se duc și dau concursuri pentru niște posturi, pe care le iau cei care au alte calități.
Lucrez mult cu copii și asta îmi dă o infuzie de speranță. Dar nu pot să nu mă întreb dacă obiceiurile astea balcanice nu îi vor înghiți și pe cei de acum, exact ca pe celelalte generații.
