La mulți ani, dragă Mircea Vasilescu!
Aflu că vechiul (și mai tînărul) meu amic Mircea Vasilescu iese la pensie din postul său de la catedra Facultății de Litere a Universității din București. Pură birocrație! În perimetrul științelor umaniste (dar nu numai!), activitatea profesională nu e condiționată de calendar. Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu sînt rari nici tinerii subminați de o prematură oboseală manieristă, nici bătrînii capabili de o creativitate atemporală. Într-un interviu din decembrie 2013, Mircea Vasilescu mă confirmă: „Nu mă gîndesc la posteritate...”. Cu alte cuvinte, „imediatul”, experiența vie a momentului nu obosesc niciodată, nu pot fi resimțite ca „posteritate” în funcție de vîrstă. Mă aștept, chiar, ca Mircea să devină și mai productiv în anii următori, valorificînd porția suplimentară de timp care tocmai i se dăruiește. Din acest punct de vedere, activitatea de pînă acum a lui Mircea se redefinește nu ca efect al unei tinerești hărnicii, ci ca premisă a unei performanțe promițătoare. El ilustrează o (aproape) uitată continuitate între marii lui profesori (Ov. S. Crohmăniceanu și Paul Cornea) și „actualitatea” contmporaneității (cf., între altele, cartea sa Cultura română pe înțelesul patrioților, 2018).
Dar, pentru mine, Mircea Vasilescu e legat și de un episod esențial al inițiativelor mele publice. După înființarea publicaței Dilema, el a fost, mai întîi, redactor șef-adjunct în perioada „fondatoarei” Elena Ștefoi (redactor-șef) și apoi redactor-șef plin (1998-2015). E, alături de unica Elena, un „administrator” cultural în același timp riguros și dialogal, eficient și neacomodant. Episodul fondării Dilemei e o frumoasă amintire a maturității mele: dar acum Dilema pare să fi reușit să fie nu o simplă amintire, un episod „istoric”, ci un proiect! Iar pentru ca spectacolul să dăinuie și să aibă viitor, contribuția „regizorilor” săi (Elena Ștefoi, Mircea Vasilescu, iar acum Sever Voinescu) a fost și este esențială. Pe scurt: dragă Mircea, bucură-te de viitor! Ne vom bucura și noi alături de tine!
*
Dragă Cristian Preda, ai reușit imposibilul: să ne faci să înțelegem în ce lume trăim.
La Editura Humanitas, a apărut, de curînd, o carte de aproape o mie de pagini, scrisă de Cristian Preda: Ideologii și ideologi în România contemporană. E un efort istoric și hermeneutic fără egal, al unui politolog de anvergură: studii la București și Sorbona, secretar de stat pentru francofonie la Ministerul de Externe, consilier prezidențial, membru (zece ani!) al Parlamentului European, comentator de televiziune, traducător harnic al unor lucrări de specialitate, deținător a numeroase premii și distincții autohtone și internaționale. Cu un asemenea CV, Cristian Preda oferă o consistență profesională greu de găsit printre „celebritățile” (cvasi-anonime!) care ne dăscălesc zi de zi în pestrițe spectacolele mediatice. E dintre cei puțini pe care mă bucur să-l știu în preajmă, ca pe un reper analitic lămuritor, într-o lume plină de penumbre care vorbesc, țanțoș, despre lumină... Spor la treabă și mulțumiri! Stai bine și cu evaluarea eforturilor de pînă acum, și cu linia orizontului spre care se îndreaptă proiectele tale de azi și de mîine. Pe curînd! Pe totdeauna!
*
Dragă Marcel Tolcea, într-o lume pasionată de evidențe și „realism” eficient, reușești să localizezi „ascunsul”, atemporalul, temeiul inaparent și hrănitor. Mari mulțumiri!
Mai ales pentru că faci asta fără fasoane tenebroase, fără ostentația secretomaniei, fără retorică „elitistă”, fără absența „misterioasă” din imediat. Ești un personaj public: profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, fost director al Muzeului de Artă din același oraș, membru fondator al eroicei „Societăți Timișoara”, autor al mai multor cărți și traduceri. Ultima dintre ele mi-a invadat biografia: e vorba despre monografia dedicată unui personaj de mare calibru spiritual, preotul Marcel-Mihail Avramescu. L-am cunoscut cînd eram încă tînăr, am fost coleg de liceu cu una din fetele lui (Floriana Avramescu) și vecin cu ultima lui locuință (str. Brezoianu), cea în care și-a sfîrșit viața. Marcel Tolcea, la rîndul lui, a făcut liceul la Jimbolia, ultimul oficiu duhovnicesc al părintelui Avramescu, care, însă, înainte de război, se ilustrase și ca scriitor de avangardă. (Nu întîmplător, la parastasul final al Părintelui, era prezent, emoționat, Geo Bogza.) Un preot neconvențional, ortodox de origine israelită, simpatizant al lui René Guénon, unică alcătuire de înțelepciune, umor și mister... Marcel Tolcea a avut subtilitatea, competența și curajul de a scoate la lumină, pentru un public încă restrîns, o figură unică a intelectualității teologale, pasionată, ca un pic mai tîrziu Părintele Andrei Scrima, de teritoriile interreligioase al marilor revelații universale. În felul lui, Marcel Tolcea reușește să ne apropie de un tip uman în același timp monumental și cvasi-absent (pe nedrept) din ambianța lui postumă. E o performanță exemplară, rară, a unui cercetător (Marcel Tolcea) în alcătuirea căruia „omul de lume” simpatic, comunicativ, cooperant, deschis conviețuiește cu seducția unui „ocultism” nevrăjitoresc, disponibil, surîzător și riguros în același timp. La mai mare, dragă Marcel!
P.S. Pentru alte cîteva nume preferate, rog cititorii să reia articolul meu de săptămîna trecută. Și, oricum, mai vedem...
