Televiziunea germană, al cărei consumator harnic am fost în episoadele de bursier Humboldt petrecute înainte de 1989 la Bonn și la Heidelberg, mi-a oferit, între altele, spectacolul unor interviuri consistente cu figuri de anvergură ale vremurilor de atunci (politicieni, scriitori, actori, ziariști, filosofi etc.). Cineva (intervievatorul) stă de vorbă, în beneficiul privitorilor, cu un interlocutor notoriu. Această situaţie, aparent foarte simplă și firească, are, din cîte îmi dădeam seama, cîteva reguli, care garantează calitatea rezultatului. Îmi reamintesc, azi, de un text scris atunci, dar util, cred, și astăzi, ca reper comparativ pentru numeroasele spectacole de dialog pe care ni le oferă, în ultimii ani, televiziunile autohtone. Iată-l.
1) Intervievatorul trebuie să fie simpatic fără histrionism, amabil fără idolatrie, provocator fără să fie obraznic, înclinat spre hîrjoană. El e, esenţialmente, un prilejuitor. Bine informat, capabil de opinie personală, dar preocupat, în primul rînd, să aducă la rampă opinia interlocutorului, intervievatorul va şti să dozeze cum trebuie ofensiva întrebării şi discreţia propriei prezenţe. Pe scurt, el va şti să fie simultan prezent şi absent, şarmant şi imperceptibil. Nu va arunca priviri complice către spectatori, nu se va strădui să fie, clipă de clipă şi cu orice preţ, distractiv, „tare” (mai tare decît invitatul său), funny („fucking funny” – ar spune argoul contemporan).
2) Decorul conversaţiei va evita orice conotaţie de solemnitate. Convorbitorii stau confortabil, de preferinţă nu faţă-n faţă şi nu dinaintea unei mese. Sînt preferabile fotoliul, canapeaua, dacă nu chiar minimalismul scaunului. Cei care se ocupă de imagine nu vor umbla după efecte optice insolite, după unghiuri fistichii, cadraje sofisticate, prim-planuri horror. Scopul e obţinerea senzaţiei de normalitate, de firesc.
3) Firescul e şi regula dialogului. Nici trivialitate descalificantă, nici metafizică ostentativă. Se stă, efectiv, de vorbă, adică nu se aleargă în toate direcţiile deodată, nu se face concurs de replici hoaţe. Se caută subtilitatea, dar nu afectarea „fină”. Nimeni nu încearcă să încuie pe nimeni, chiar dacă discuţia se poartă fără menajamente filistine. Între doi inşi suficient de inteligenţi nu e nevoie de scremete pentru ca dialogul să fie stimulator.
4) Alegerea invitatului e, pentru un intervievator profesionist, operaţiunea cea mai grea şi cea mai importantă. Cele mai plate, mai previzibile, mai inutile interviuri sînt cele cu politicieni în funcţie. Iar dacă ele sînt, dimpotrivă, prea amuzante, iar nu e bine. Politica nu trebuie să fie o formă de entertainment. Decisivă e adecvarea dintre temă şi invitat. Nu-l chemi pe Hagi să discuţi despre pictura olandeză şi nici pe Patapievici ca să afli ceva despre poşete. (Deşi, la noi, tocmai asemenea alăturări trec drept „deştepte”.)
Adaos de acum (noiembrie 2025). Cu riscul de a fi suspect de o subiectivitate antipatică, pot da cîteva exemple de invitați eficienți la emisiunile TV de astăzi, pe care îi urmăresc cu profit și plăcere, în speranța că vor fi acceptați de „concurenți” și de telespectatori, ca modele de normalitate dialogală, de limbaj cultivat, de prezență civilizată, de spirit analitic și critic, destinate nu să înfurie (sau să „amuze”) partenerii și publicul, ci să facă auzită vocea rațiunii, a expunerii civilizate, a informației cinstite, a atitudinii bine definite (fără evacuarea umorului, fără suficiență disprețuitoare, fără partizanat ieftin sau lucrativ). Îmi cer scuze pentru inevitabilul subiectivism al opțiunilor mele. Dar le consider întemeiate și le menționez nu ca să fac complimente de salon, ci ca să propun posibile repere de profesionalism hermeneutic și de rigoare cordială... Recunosc că majoritatea celor enumerați mai jos îmi aduc aminte de lumea formației mele intelectuale, de maeștrii mei spirituali: e lumea unei alte generații, a unei alte lumi, cu care mă bucur să mă reîntîlnesc. Și care sper să reînvie!
Iată cîteva prezențe care îmi dau un stabilizator sentiment de inteligență, educație și disponibilitate conversațională, cînd îi văd și aud în diverse emisiuni „analitice”. N-ar fi rău să devină și pentru alții exemple de bună orientare. Nu seamănă între ei, dar ilustrează, fiecare, chipuri ale unui „posibil” dezirabil, formativ, potrivit ca orizont de urmat pentru noile generații. Cîteva nume: Adrian Papahagi, Theodor Baconschi, Toader Paleologu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Critian Pîrvulescu, dar lista e, inevitabil, pripit rezumativă. Mai sînt și alții, domni și doamne, cu care mă bucur să mă întîlnesc oricînd pe ecranul dintre noi...
P.S. 27 noiembrie. Aseară am urmărit la Digi24 un interviu cu dl Ilie Bolojan. Am mai spus-o: e aproape singurul politician de azi care vorbește – cu stabilă competență, fără tumbe electorale, fără retorică de partid, fără divagații șmechere – despre problema în dezbatere. Vorbește „normal” (adică fără penumbre, divagații și afectări), știe ce spune, comunică și explică profesionist tot ce i se cere. Din punctul meu de vedere, e primul și singurul politician din istoria post-decembristă care nu vorbește despre el, nu face manevre de acomodare sau de seducție a „poporului”, nu vrea nimic pentru el însuși. Caz rarisim, în contrast cu majoritatea colegilor săi. La polul opus, ca să dau un exemplu la îndemînă, îl văd pe Sorin Grindeanu, cu un veșnic surîs de „băiat bun“, cînd balerin, cînd spadasin, sigur de sine pînă la somnolență. Lucrează harnic la propriul portret, cu o neconvingătoare țopăială „tactică”. Și e doar unul din personajele „albumului” politic pe care, vrem, nu vrem, îl răsfoim zilnic...
.jpg)
