Discursul lui Take Ionescu despre instinctul național, rostit în Camera Deputaților în decembrie 1915, este o capodoperă retorică, o minunată lecție de discurs politic, cu tot ce trebuie, de la considerații filozofice la atacuri asupra adversarilor politici, de la etalarea unei indiscutabile competențe diplomatice la fraze mobilizatoare care inspiră încredere și exaltă sănătoase sentimente patriotice, de la analize reci și informate la viziuni ideale.
În contextul epocii, discursul acesta este o mișcare tactică foarte inteligentă. Take Ionescu, aflat în opoziție, știe că guvernul lui Ionel Brătianu ar vrea să se alăture Antantei, ceea ce vrea și oratorul, dar că, din diferite motive, nu o poate încă afirma public și decide, așa că discursul nu e devastator la adresa Guvernului, ci e un brînci dat Guvernului în această direcție. Brătianu – o spusese de mai multe ori celor cu care discuta politică în confidență, inclusiv lui Take Ionescu – voia să fie sigur să pune țara în tabăra învingătorilor și voia certitudini în acest sens. Acesta era obiectivul lui pragmatic. De aceea, Take Ionescu începe discursul cu un elogiu adus pragmatismului. Sigur, Brătianu împărtășea și el idealul eliberării Ardealului și unirii acestuia cu Regatul – idealul național al momentului. Dar nici nu voia să greșească, să pună țara în situația de a suferi de pe urma angajării în tabăra perdantă. Pentru o dată, în acel moment, Take Ionescu, din opoziție, și Ionel Brătianu, de la putere, deși erau foarte diferiți și rivalitatea lor era mare, au jucat aceeași carte, a României, a instinctului național. Take Ionescu a putut să o spună explicit și năvalnic pentru că poziția de lider al Opoziției îi oferea libertatea să o facă, dar și pentru că vorbea mai bine – superioritatea retorică a lui Take Ionescu în raport cu Ionel Brătianu era indiscutabilă.
De luptat, opozantul Take Ionescu nu se luptă, cum spuneam, cu Guvernul, nu se repede la Guvern așa cum cred opozanții de azi că trebuie să facă indiferent de ocazie, ca niște cîini pavlovieni, ci se luptă cu ideile „germanofile”, cu reprezentanții acestor idei, precum C. Stere sau P.P. Carp, se luptă cu inerția Regelui, dar, mai ales, cu o întreagă propagandă. Nu erau puțini cei care susțineau că o alianță cu Rusia țaristă și cu Antanta pentru a învinge Austro-Ungaria și a obține Ardealul era mult prea periculoasă. Rusofobia întemeiată avea, deja, mare priză în popor. O alianță cu Rusia însemna să deschizi ușa unui fals prieten. Acești oameni spuneau că e mai bine, mai sigur, mai liniștitor să mergem cu Puterile Centrale, inclusiv cu Austro-Ungaria, sperînd că vom obține Basarabia de la o Rusie înfrîntă, admițînd că asta însemna suspendarea idealului național al unirii cu Ardealul.
Cam asta era dilema politică a timpului. În Europa începuse un război care, inevitabil, urma să ne cuprindă. Toți oamenii politici ai momentului știau asta. Neutralitatea – atunci, ca și acum – era complet nesustenabilă. Așadar, cu cine merge România? Cu Puterile Centrale și obținem Basarabia sau cu Antanta și obținem Ardealul? Asta admițînd că vom fi suficient de inspirați încît să alegem tabăra care va cîștiga. În 1915, un an groaznic pentru Europa, marea întrebare chiar asta era: cine va cîștiga războiul? Precizez că liderii politici ai momentului știau bine că războiul va cuprinde România și că românii vor muri în acest război, iar ei erau chemați să decidă de care parte vor muri și pentru ce. Veți recunoaște că asta este o decizie dramatică. Și veți recunoaște că marile noastre „griji” despre Georgescu și Simion sînt nimic, în comparație. Dar știți vorba aceea, că Dumnezeu dă fiecăruia cît poate să ducă. Marilor bărbați politici de la începutul veacului trecut, Dumnezeu le-a dat acest gen de provocări: în ce tabără a unui război mondial să moară românii și pentru ce? Oamenilor politici de azi, Dumnezeu le-a dat problema țicnitului Georgescu – poverile, cum spun, sînt pe măsura umerilor care le duc.
Slavă Domnului, o combinație între alegerea politică și cursul imprevizibil al istoriei a făcut să obținem, cu jertfa românilor, la final, și Ardealul, și Basarabia. Dar e de spus că acest final era imposibil de prevăzut la sfîrșitul lui 1915, fiind în afara oricăror calcule posibile. Nimeni nu avea cum să știe că peste trei ani Europa va arăta cu totul altfel: cu Rusia țaristă devenită bolșevică printr-o revoluție cum nu se mai văzuse, cu războiul pierdut de Puterile Centrale și cu Austro-Ungaria definitiv dispărută și cu profilarea puterii americane asupra Europei. În discursul lui Take Ionescu, dar și în alte intervenții și scrieri politice ale sale, citim intuiții corecte: că imperiile europene se vor prăbuși, că americanii vor deveni puterea cea mare, dar bolșevizarea Rusiei nu se simțea deloc și nici măcar înfrîngerea îngrozitoare a României în prima etapă a războiului. De altfel, nici Take Ionescu și nici unul dintre parlamentarii care l-au ascultat nu aveau cum să știe că, exact peste un, Parlamentul lor își va desfășura lucrările la Teatrul Național din Iași, în refugiu.
Dar să revenim la discursul despre instinctul național. Pentru acel moment, în care situația concretă a țării cerea o decizie clară și riscantă, discursul lui Take Ionescu a fost de mare însemnătate. Întîi, a spus că o decizie de acest gen nu se poate altfel fundamenta decît pe instinctul național și, în al doilea rînd, a deslușit politicienilor ce spunea acest instinct: să mergem cu Antanta! Ei bine, să ieșim din context și din istorie. Să vedem ce folos putem noi trage, astăzi, din acest discurs.
La un moment dat, Take Ionescu rostește afirmația decisivă: politica instinctului național este aceea care duce la realizarea unui ideal național. Vi se pare, poate, că ceea ce a rostit Take Ionescu e o banalitate sau o frază goală. Ați greși. Așa cum instinctele omenești nu se vădesc uneori, deși ele există ca atare, la fel și instinctul național. Ca să ai o politică bazată pe instinctul național, adică o politică perfect întemeiată democratic, moral și mai ales pragmatic, trebuie să se vadă acest instinct manifestîndu-se. Altfel, cu sondaje și teorii psiho-sociologice, nu-l poți afla. Or, pentru ca instinctul național să fie stîrnit e nevoie de animația sufletească ce cuprinde pe orice om cînd, alături de compatrioții săi, împărtășește un ideal național. Nu poți afla instinctul național decît dacă ai un ideal național, care, la rîndul său, se clădește din ceva încă și mai adînc decît instinctul, și anume din viața însăși a națiunii. Take Ionescu leagă, de altfel, instinctul național de ceea ce el numește „dreptul la viață al poporului”. El era, desigur, jurist, și încă unul eminent. Nu era nici psiholog, nici psiho-sociolog. Spre nefericirea acestor înaintași mai fericiți decît noi, asemenea îndeletniciri nu existau pe-atunci. Poate că și de asta se descurcau, în împrejurări mai grele, mai bine decît ne descurcăm noi în împrejurări mai ușoare. Și, da, există o mare apropiere între instinctul de supraviețuire al individului și instinctul național. Așa cum instinctul de supraviețuire mobilizează, la nevoie, resurse biologice poate nebănuite, instinctul național este răspunsul colectiv pozitiv la chemarea mobilizării tuturor resurselor națiunii pentru un anume, mare și important scop. Or, chemarea aceasta, care face instinctul național imediat detectabil, ne lipsește acum. Așa se face că sîntem în beznă – noi nu știm ce ne spune instinctul național pentru că nu punem în fața națiunii nici un ideal național.
Noi am umplut pagini întregi cu aiureli sofisticate numite „proiecte de țară”, făcute de inși nereprezentativi din postura autoafirmată de deștepți ai nației. „Proiectele de țară” sînt produse de autori care fac planul de viitor al națiunii, sperînd, în secret poate, că dacă au făcut „proiectul”, țara recunoscătoare îi va ruga să o și conducă pe drumul măreț trasat și visînd că generații după generații de români vor trăi după proiectul de țară, uitîndu-se la broșura scrisă de ei ca la Evanghelie, ca să afle ce mai au de făcut cu viețile lor. Ridicoli!
Idealul național nu e niciodată dictat de elite, ci doar formulat și promovat de ele. Așadar, prima datorie a elitei este să asculte atent, iar cea mai de căpătîi trăsătură a ei este să știe a asculta. La noi, elitele nu știu decît să vorbească, să monologheze fără pauză. Așa se face că, pentru România de azi, idealul național e un mister. Nimeni nu-l știe, deși toți încearcă să-l formuleze.
.jpg)
