Conservele de gîndire (numesc „conserve de gîndire” proverbele, zicerile, sentințele etc.) sînt, ca și conservele de mîncare, niște instrumente foarte utile. Le ai la dispoziție oricînd te crezi lipsit de altceva, proaspăt, le porți pretutindeni cu ușurință, le stochezi pe termen lung, le deschizi repede în orice moment. Sînt hrănitoare – unele pentru stomac, altele pentru judecată – și cumva sînt „garantate”: dau impresia că nu dai greș cu ele și că oricine, pînă la urmă, e dator să le accepte. Conservele de gîndire pare că au concentrat în ele nutrienții sapiențiali a multe generații, așa cum conservele de carne oferă adesea concentrate de hrană fizică; și unele, și celelalte, într-un „volum” redus, cuprind mult și, de aceea, tindem să ne facem viața mai simplă, preferîndu-le în multe situații.
Și totuși, conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime, care e real, dar poate nu foarte grav; la urma urmelor, poate fi compensat cu ceva efort în cele mai multe cazuri. Aici, clar, nu sîntem în cazul mîncării, care devine de neconsumat dacă se învechește. Dar uneori aplicarea fără discriminare și necritică a formulelor sapiențiale (fie explicit, fie implicit) conduce la erori serioase de judecată. Uneori ele pot deveni de-a dreptul toxice, asemenea unor conserve deschise în condiții improprii și păstrate prea mult la aer înainte de a fi consumate. N-am pretenția să fac o discuție temeinică asupra subiectului, dar voi da numai cîteva exemple, sugerînd cît de riscant este să „mîncăm” aceste conserve privind numai „eticheta” și fără atenție la contextul specific:
„Adevărul e întotdeauna la mijloc.” (Pleacă, probabil, de la teza lui Aristotel că virtutea este la mijloc între două vicii opuse – unul în exces, altul în lipsă.) Uneori, sentința e valabilă, dar alteori nu: care oare adevăr e „la mjloc” între falsul unei teorii conspiraționiste (ca, de exemplu, una care neagă vaccinurile sau le consideră produse de o voință malefică) și adevărul științific? A căuta adevărul, în multe cazuri, înseamnă a fi mult mai aproape de o opinie sau o teorie decît de contrariul ei, astfel încît proverbul în cauză, aplicat indiscriminat, nu numai că blochează critica, dar promovează un stil sceptic și relativist, care împiedică și acțiunea morală.
„Extremele se generează reciproc“ (variantă: „se atrag“). Aici nu atît falsitatea factuală e de incriminat (în fapt, adesea, lucrurile se petrec așa, deși cauzalitatea e mult mai complexă), cît o implicație importantă: orice acțiune politică ajunge să fie nu numai explicată ca reacție la o acțiune prcedentă opusă, dar și justificată prin ea. Un om ucide. Justificare: a fost persecutat și înjosit. Un stat agresează. Justificare: în trecut, a fost agresat la rîndul lui. Ce vreau să spun este că această sentință tinde să ne facă să confundăm logica explicației factuale cu logica justificării morale – ceea ce s-ar cuveni să respingem, chiar și în situația cînd adevărul factual este descris destul de corect de sentința respectivă (ceea ce, uneori, e departe de a fi cazul).
Iată și o „conservă” cu adresă medicală: „Nu poți vindeca trupul fără suflet”. (O veche teorie mai degrabă „șamanică”, pe care o întîlnim menționată în dialogul Charmides al lui Platon și aribuită zeului trac Zalmoxis.) Fals, de cele mai multe ori (deși nu întotdeauna, fără îndoială). A-l vindeca pe cineva de malarie, de rujeolă, de COVID-19 etc. nu presupune nici un fel de terapie sufletească, ci medicamente și vaccinuri (inexistente pe vremea lui Platon și a lui Zalmoxis). Nici cancerul nu se vindecă altminteri decît prin chimio- sau radioterapie, deși e drept că un anumit confort psihic poate ajuta pacientul să îndure mai bine rigorile tratamentului. Aplicarea acestui dicton, de obicei fals, nu poate conduce decît la îmbolnăviri grave și decese evitabile.
Așadar, să fim precauți în privința acestor ziceri adesea fals-înțelepte. Să le tratăm critic. Să mai căutăm și prospețimea gîndului. Să mai gîndim și cu mintea proprie (sau, cum spun anglo-saxonii: keep an open mind).
Vai de mine, tocmai ce am deschis o „conservă” de gîndire, și încă una dintre cele mai afurisite: „Gîndește cu mintea proprie”! Dar nu e adevărat conținutul ei? Nu e recomandabil? Să vedem. Cînd te simți rău, oare e cazul să gîndești cu „mintea proprie”, dacă nu ești medic, sau să mergi la medic și să-l lași pe el să gîndească cum să te vindece? Dacă ai un proces, oare e recomandabil să „gîndești cu mintea proprie” toate aspectele legale și procedurale sau e preferabil să recurgi la un avocat? Și în situația în care auzi o teorie științifică privitoare la cosmos, la originea omului, la istoria limbilor, la istoria națională etc., oare e bine să „gîndești cu mintea proprie” asupra acestor teorii, tu nefiind nici astrofizician, nici biolog, nici lingvist, nici istoric? Desigur că nu. De fapt, de cele mai multe ori în viața curentă este recomandabil să nu gîndim cu „mintea proprie”, în sensul de a-i lăsa pe cei competenți să decidă în locul nostru, iar noi să urmăm recomandările lor – ceea ce nu înseamnă că acestea trebuie considerate infailibile, iar deciziile specialiștilor urmate ca pe ordine. Altminteri, să gîndim cu „mintea proprie” (sau să ținem mintea „deschisă”) numai atunci unde „mintea proprie” este susținută de competență și discernămînt.
Se pare, deci, că uneori „a gîndi cu mintea proprie” înseamnă tocmai a nu urma orbește acest dicton. Na, e mai complicat la conservele de gîndire decît la cele cu pateu de ficat, cu sau fără fainoșag!
