Cu cîțiva ani în urmă, pe la începutul acestei rubrici, scriam despre experiențele nefericite în relațiile cu femeile și măturiseam că, din nenumărate motive, prieteniile între femei sînt ceva extrem de rar. Mai multe cititoare m-au contrazis și, dacă pentru ele lucrurile au stat diferit, nu pot decît să mă bucur. E adevărat că dacă o suită de relații de prietenie sau chiar amoroase duce la același rezultat, cel al ruperii legăturii și îndepărtării totale, e posibil să ai tu o problemă în alegerea persoanei de la capătul firului invizibil. Sau, la fel de probabil, unele lucruri au o perioadă de valabilitate și se încheie, chiar dacă asta nu înseamnă retezare, ci suspendare.
Știam că a doua carte din trilogia începută de poeta Svetlana Cârstean cu Restul va fi despre prietenia între femei, așa că am așteptat cu nerăbdare crescîndă Arteziana (ambele volume au apărut la Editura Nemira). Surpriza a fost că Svetlana Cârstean vorbește nu doar despre felul în care două fete se pot apropia, despre vîrstele la care prietenia e mai importantă decît iubirea („o nouă complicitate fără efort și fără limbaj”) și cazurile în care vrei mai mult mîna întinsă decît inima celuilalt („o mînă ca aia din michelangelo”), din nevoia de a nu te pierde („dublată de o posibilă dorință de fugă în orice moment”), dar și despre modul în care separarea devine „singura soluție de continuitate”, necesară pentru supraviețuire („separarea presupune despărțirea treptată a tuturor părților”). Dă prieteniei nenumărate nuanțe („prietenia care pe care”, „prietenia sală de așteptare”, „prietenia ne mai vedem noi”) și vorbește despre momentele în care ai nevoie de o privire „incluzivă / nu aluzivă”, însă cealaltă a întors capul ca să nu vadă și se uită în altă parte. Nimeni nu pleacă cu totul, cei pe care i-ai iubit rămîn în tine, scrie poeta, chiar dacă „distanța dintre tine și ei rămîne totuși distanță”. Poate tocmai de asta îi poți recunoaște chiar și după felul în care așteaptă într-o stație, „dar nu te-am salutat / m-am uitat la tine ca la un personaj captiv într-un film / dintr-un ecran”. Iar aceste versuri te urmăresc mult timp, te fac să chestionezi mecanismele stranii prin care oameni ce au împărțit aceeași mare, aceleași cărți, pick-up și pachet de BT ajung să fie străinii perfecți. Poeta normalizează terenul accidentat care e prietenia, maniera în care părțile implicate înoată uneori paralel și în sensuri diferite, se întreabă dacă nu cumva prietenia „pe viață” e făcută din toate prieteniile înnodate, dar și „ce le poate împiedica pe două fete să fie pe viață cele mai bune prietene”.
Încheiam articolul meu mai vechi, în care suspectam că prietenia între femei e un mit, amintind sfatul primit de scriitoarea Lisa Taddeo de la mama ei, aflată pe patul de moarte, legat de alte femei: „Nu le lăsa să te vadă fericită”. M-am reîntors la el citind versurile cele mai apăsătoare, pentru mine, din cartea Svetlanei Cârstean, despre „nevoia de a fi mereu vigilentă / ca să exist mai departe printre / celelalte” și atunci m-am simțit pe deplin înțeleasă, cum s-a întîmplat, de altfel, în fiecare volum al poetei. Orice prietenie înseamnă construcție și dărîmare, apropiere și rupere (ambele vitale pentru supraviețuire), înseamnă expunere și închidere, dezamăgire și speranță. Speranță că vei găsi „podul acela pe care apa nu-l ia”.
În același registru, al prieteniei fragmentate de timp între două femei, este și spectacolul Improbabil, scris și regizat de Radu Iacoban, care se joacă la Teatrul ACT și le are drept protagoniste pe Denisa Nicolae și Mihaela Velicu. Este despre prietenie și însingurare, despre abuz și revoltă, despre a avea pe cine să suni și a nu fi lîngă tine absolut nimeni.
„un prieten e cel pe care-l suni la telefon la trei noaptea și el / răspunde instantaneu”, scrie Svetlana Cârstean în Arteziana, și tot cu un telefon nocturn începe și spectacolul, apoi te face să te plimbi prin cutiile trecutului și să te întrebi pe cîte dintre ele le mai duci încă în spate. Cît de mare e nevoia de sprijin și cînd poate fi prietenia un adăpost. Dacă există cu adevărat salvatori sau sîntem nevoiți să ne salvăm singuri – asta dacă avem noroc.
Am ajuns la vîrsta de mijloc și nu am aflat încă dacă prietenia între femei există cu adevărat. Nu am fost vigilentă de multe ori, dar n-am știut mai bine. Nu am pe cineva pe care s-o pot suna la ora trei dimineața, dar și telefonul meu e pe silent. Multe fizionomii pe care să zicem că le-aș putea recunoaște rapid pe stradă sînt, pentru mine, captive în viețile trecute. Să înot din cînd în cînd, chiar dacă în paralel și în sensuri diferite, cu oameni cu care împart aceeași mare mi-a devenit suficient.
Ilustrația copertei: Sonia Alins, The Swimmers II
.jpg)
