O reprezentativă care ne reprezintă. Moale, cu căderi adînci și sclipiri rare, cu sînge pe față și lacrimi amare, cu o repriză bună și una de coșmar, cu „spuse la doamna profesoară” în vreme ce pramatiile rîd pe la colțuri și îi trag șuturi în fund de îndată ce arbitrul se întoarce cu spatele. Bosnia-România 3-1, meciul pentru locul 2 în grupă și un posibil traseu mai ușor către Cupa Mondială, a fost răspunsul direct pentru fotbalul pe care ni l-am construit în ultimele decenii. Ni s-a spus adesea că jucătorul român trebuie luat în brațe și legănat dacă vrei să facă performanță, că ai noștri sînt talentați, dar delicați, că trebuie înconjurați cu infinită dragoste ca să producă, după îndelungi scremete, o mărgică și să strige un cucurigu pe care nu-l aude mai nimeni. Bosniacii știau asta. De fapt, toată lumea știe asta. Cînd te întîlnești cu români îi iei tare, îi iei pe sus și se frîng repede, se dezbină, se iau la harță între ei, se cocîrjează și își acceptă, cuminți, soarta. Bucuroși le-om duce toate. Bucuroși mai ales cei care ne fac să le ducem pe toate și care știu bine că într-o construcție fragilă e de ajuns să dai un bobîrnac ca să se ducă de rîpă totul. La Zenica, într-un stadion ca un teatru de război, nu a mai fost vorba despre fotbal de domnișoare, ci despre o luptă crîncenă pe care am pierdut-o așa cum îți pierzi iluziile despre umanitate cînd intri în beciul unui torționar. Bosniacii ne-au schingiuit pentru că asta știu să facă și asta știm să ni se facă. Bosnia va rămîne probabil multă vreme în afara lumii civilizate după traumele suferite în războaiele din ex-Iugoslavia, dar măcar a învățat un lucru, să lupte aprig pentru propria supraviețuire, cultură transmisă și fotbaliștilor acestei țări. Nouă ni s-a transmis cultura datului pe degeaba. Să ni se dea, nu asta e lozinca multora acum, aici, în România, cînd am ajuns la fundul sacului? Să ne dea domnul arbitru, asta au așteptat băieții. Și domnul arbitru nu ne-a dat. Ce mai contează să îl boscorodim acum, să acuzăm pe bună dreptate că a tolerat un joc golănesc al bosniacilor, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Măcar dacă mortul ăsta ar preveni alte decese, căci ne așteaptă un baraj fără cadouri. Dar vom învăța ceva? Avem organul ființei care nu se lasă călcată în picioare? Naționala e ce sîntem, un grup eterogen care nu își înțelege destinul, plin de spasme și inadecvări. O singură, slabă, pîlpîindă, speranță. Aceea a faptului că vorbim despre fotbal, unde orice e posibil. Chiar și imposibilul.
.jpg)
