În volumul cu acest titlu, publicat recent la Editura Humanitas, Cristian Preda alcătuiește harta cuprinzătoare și nuanțată a ideilor și, mai ales, a non-ideilor politice puse în circulație în perioada postdecembristă. Autorul a avut curajul, răbdarea și priceperea să cartografieze un teritoriu bibliografic neașteptat de întins: se știe că toți se pricep să comenteze politica și fotbalul, dar este surprinzător cît de mult și cît de variat s-a scris despre primul subiect. În literatura politică a rămas actual îndemnul lui Heliade-Rădulescu: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Propunîndu-și să ia „în seamă orice idee, ca și orice fantasmă legată într-un fel sau altul de politică”, totuși Cristian Preda a făcut o selecție: „Am identificat cîteva sute de scrieri ideologice. În cazul fiecăreia am căutat orientarea politică a autorului și ce anume îl distinge de alții. Am urmărit ceea ce este cu adevărat specific pentru el și cînd am dat peste o gîndire închegată și sistematică, și cînd a fost vorba de gînduri răzlețe și anodine”. Efortul uriaș de a cerceta aproape exhaustiv acest teritoriu vast este impresionant, dar rezultatul se impune prin coerență, prin talentul de a decupa fragmente care surprind esența fiecărei scrieri, prin expresivitatea formulării laconice a judecăților proprii și prin abilitatea de a sugera, mai degrabă decît a explica, legătura dintre precaritatea culturii politice a partidelor și ineficiența guvernării.
Pentru a sistematiza ceea ce părea să fie nesistematizabil, adică pentru a face ordine într-o literatură politică haotică, Cristian Preda recurge la criteriile doctrinare acreditate. Termenii ideologii și ideologi sînt preferați celor de doctrine și doctrinari, dar sînt utilizați într-un sens extins, incluzînd și ideile care au fundamentat regimurile totalitare, dar fără a se reduce la acestea. Pentru autor, „(i)deologia se naște cînd treci de afirmații dispersate sau de limitele unui discurs și hotărăști să organizezi, să dai o structură și un cuprins ideilor politice”. Adaptarea personală a vocabularului comun unui domeniu de cercetare este utilă pentru a preîntîmpina cearta de cuvinte. Cele cîteva accepții divergente ale termenului ideologie, inventariate de autor în Prefață, justifică această precauție. Identificați cu această grilă de lectură, defilează radicalii de stînga, neocomuniștii, social-democrații, feministele (și feminiștii), ecologiștii și avocații minorităților, liberalii, democrat-creștinii, libertarienii, conservatorii și naționaliștii. Inclasabili sînt intelectualii și cei fără busolă. Primii se mișcă la centru, între stînga și dreapta, iar ultimii încheie parada. Această ordine facilitează lectura, iar cele 1.000 de pagini, care îl intimidează la început pe cititor, devin accesibile.
Lectura chiar captivează pe măsură ce, în fiecare capitol, se dezvăluie alternanța dintre tonul rece, profesional, comentariile empatice și ironia servită în doze mici, dar necruțătoare. Metoda e deliberată: „Am cules doar ce e specific fiecărui ideolog și, uneori, ce e aberant în înșiruirea de idei pe care a conceput-o. I-am luat pe toți în serios, fără parti-pris-uri. Ici și colo, am folosit un ton ironic. Nu și nedrept”.
Comentînd o opinie a lui Gáspár Miklós Tamás despre evenimentele din decembrie 1989, Cristian Preda conchide: „Era tot mai clar că intelectualii și, între ei, istoricii erau departe de a găsi o interpretare a răsturnării lui Ceaușescu care să poată fi acceptată de stînga, de dreapta, ca și de cei care călătoreau, precum Tamás, de la o ideologie la alta”. Pe marginea unei fraze în care Vasile Ernu mărturisește că „(p)atria mea este atunci cînd merg desculț prin țărîna înfierbîntată de august prin Bugeac sau Bărăgan și cînd îmi intră în picior un scai”, autorul comentează: „(s)întem în România, la trei decenii de la prăbușirea lui Ceaușescu, iar stînga cea mai consistentă, cea mai sofisticată și cea mai radicală propune o întoarcere la colb, la arșiță și la ghimpi”. Iar cînd, în legătură cu prima suspendare din funcție a lui Traian Băsescu, Adrian Năstase încearcă să demonstreze că ar fi avut o mai mare legitimitate electorală decît fostul președinte, autorul constată: „(d)acă Ghiță Pristanda număra steagurile, fostul premier se concentra asupra voturilor”. Exemplele ar putea continua, dar e mai bine ca cititorul să le descopere singur.
Ar fi nedrept să se creadă că, dincolo de precaritatea culturii politice a partidelor și de non-ideile celor care sînt prinși în zonele de insectar ale cărții, nu ar exista și gînditori politici profunzi. Cristian Preda le acordă atenția cuvenită, iar uneori lasă să se întrevadă în prezentarea scrierilor lor nu doar respect, ci și o discretă aderență intelectuală. Se bucură de acest tratament echitabil: Lucian Boia, Aurelian Crăiuțu, Alexandru George, Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir, dintre liberali; Corneliu Coposu, Doina Cornea, Virgil Nemoianu, Teodor Baconschi și Adrian Papahagi, dintre creștin-democrați; Horia-Roman Patapievici dintre libertarieni; Alexandru Călinescu și Ioan Stanomir, dintre conservatori.
Ideologii și ideologi în România contemporană este și poate va rămîne cea mai bună carte a lui Cristian Preda pentru că nu s-a oprit doar la scrierile consistente demne de teoria politică, ale acestor autori, ci a cartografiat întregul teritoriu al scrierilor politice, pentru a surprinde diversitatea de opțiuni, de stiluri și de tipologii intelectuale. Fără să conțină istoria politică postdecembristă, cartea este mai mult decît atît, descoperind cuvintele care au generat această istorie. Iar cuvintele s-au articulat rar în idei și programe politice coerente. În mod firesc, și cele mai multe fapte și acțiuni politice au fost incoerente. Titlul la care autorul s-a gîndit inițial – Vorbe, nu fapte! – ar fi sugerat mai bine îngrijorarea care se desprinde din paginile cărții. Politica nu mai este influențată de idei elaborate de filosofi; oricine poate să publice o carte. Mai mult, oricine poate posta pe rețelele sociale tot felul de cuvinte cu pretenția de idei politice. Iar politica pare să fie, pînă la urmă, rezultatul statistic al acestor cuvinte. Cum s-ar putea să nu fie așa?
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
