Premierul Ilie Bolojan e aproape sardonic cînd spune prin interviuri că PSD a făcut o boacănă, deci tot PSD e dator să o rezolve. Un raționament simplu, dar care nu oferă nici un fel de soluție pentru o criză care ia amploare și nimeni nu pare să aibă soluții. Nici premierul, nici președintele și nici Opoziția.
Nu o să reiau aici scenariile de posibil guvern care se vehiculează zilele astea. Sînt posibile mai multe combinații de x luate cîte y, însă insist că oricare dintre ele va fi aleasă, va fi o soluție temporară justificată doar de spaima elitei politice românești de a nu scăpa cu totul lucrurile din mînă.
Bîjbîielile politice de zilele astea ascund în fapt mai multe probleme. Să le luăm pe rînd.
● Panica PSD. După ce a reușit o contraperformanță istorică la alegerile prezidențiale din 2024, PSD a intrat într-un fel de spirală a năucelii din care nu mai știe cum să iasă. În vremuri de ascensiune a dreptei dure, principalul partid de stînga al României decide că nu mai e progresist. Apoi provoacă o criză guvernamentală, ca o amantă care pune la cale o ceartă pentru a vedea dacă partenerul e, într-adevăr, loial. Acum se uită confuz în jur fără să știe exact ce mai e important. Și, mai ales, fără un plan, altul decît de a păstra casa căreia i-a dat foc la nervi și mașina pe care o folosește de așa multă vreme încît a uitat că e cumpărată pe banii altora. Dacă are noroc, PSD trece și peste criza aceasta cum a trecut și peste altele. Însă știe bine că e posibil ca într-o zi să se uite înapoi și să marcheze primăvara asta ca pe un ultim anotimp al relevanței.
● Un președinte nepregătit. Probabil căderea Guvernului a venit prea devreme pentru șeful statului. Asta nu poate fi niciodată invocată ca scuză, dar poate fi o explicație pentru conduita confuză a Cotrocenilor. Animat de bune intenții, dintre care cea mai relevantă e aceea de a respecta limitele constituționale ale funcției, președintele pare depășit de viteza evenimentelor și cumva incapabil să citească corect intențiile și motivațiile partidelor. Chiar și în interiorul amintitelor limite, șeful statului avea la dispoziție instrumente și mijloace pentru a preveni prăbușirea coaliției sau pentru a asigura o tranziție mai ordonată către un nou guvern. Partidele românești sînt obișnuite cu un șef la Cotroceni pe care să îl respecte sau să îl urască. Nicușor Dan nu trezește deocamdată nici un astfel de sentiment și, într-o lume ideală, asta e foarte bine. Însă a fi spectator al unei piese pe care toată lumea așteaptă să o regizezi e frustrant și contraproductiv. Riscul pentru Nicușor Dan este de a fi izolat, ignorat și fără relevanță într-un regim politic care oferă totuși acestei funcții o greutate mai mare decît cea pur simbolică. Un prizonier al propriei neputințe.
● Rezistența administrației. Legenda pe care alianța ad-hoc dintre PNL și USR o propagă în spațiul public este că această criză e rezultatul refuzului premierului Bolojan de a ceda la presiunile PSD pentru devalizarea bugetelor publice. Că e un pic de adevăr aici, nu are nimeni dubii. Numai că ceea ce nu spun foarte clar cele două partide este că știau despre „boala” (nefericită metaforă) asta din momentul în care au decis să colaboreze cu PSD. Și mai știau la fel de bine că și o parte dintre oamenii pe care i-au trimis în funcții publice au fix aceleași simptome. Complicitățile astea, dublate de impotență și lipsă de imaginație, fac ca politicul să fie doar un vehicul pentru veșnice rețele de spoliere a statului. Dacă premierul are un merit, atunci acela e că recunoaște totuși problema. Însă nu are neapărat și o soluție clară. Un guvern cu fața la popor ar fi obligat să acționeze dur, ferm și, mai ales, rapid pentru a distruge acele rețele, indiferent de culoarea lor politică. Adică exact ce nu a făcut Guvernul care își încheie acum mandatul. E o diferență între a vrea și a face.
● Reformiștii sînt mai puțini. Asta e o problema discutată prea rar. Filonul „reformist” din societatea românească nu a fost niciodată majoritar. A obținut guvernarea prin artificii politice și constituționale și a avut nevoie mereu de coaliții largi, dificile și greu de întreținut. Cei cîțiva președinți cu o astfel de agendă și-au obținut funcțiile doar pentru că adversarii lor deveniseră intolerabili. Asta le-a permis să fie vagi, arbitrari și ineficienți. Toți au eșuat într-o măsură mai mare sau mai mică. Scenariul acesta pare să se repete iar sub ochii noștri. „Reforma” trebuie articulată mult mai clar și vîndută cu răbdare publicului. Simplul fapt că nu faci parte din AUR sau PSD e genul de raționament politic păcătos care a funcționat în trecut. Azi mai e valabil doar parțial.
Contraintuitiv cumva, cred că ruperea coaliției poate fi și o veste bună. Ne e un pic mai clar azi decît în urmă cu două săptămîni cine sînt jucătorii și care e poziția lor de pe teren. Am să insist că e nevoie de un reset politic major care trebuie să meargă mult dincolo de o combinație posibilă de partide care să asigure guvernarea. Pare că ne îndreptăm spre el, însă nu ca o decizie rațională, negociată și pragmatică, ci într-o spirală a catastrofei a cărei energie nu e controlată de nimeni, dar alimentată de toți.
