În cea de-a treia călătorie a sa (din patru), Gulliver, eroul lui Jonathan Swift, ajunge într-o țară bizară, Laputa, ai cărei conducători trăiesc pe o insulă artificială, care zboară pe deasupra pămîntului, susținută în aer de un fel de magnet uriaș. Cei care o locuiesc sînt matematicieni și astronomi valoroși (au descoperit, de exemplu, și doi sateliți ai lui Marte, necunoscuți de astronomia europeană la începutul secolului al XVIII-lea). Au chiar și remarcabile talente muzicale. Le lipsește însă ceva fundamental: simțul practic. Nu sînt în stare să construiască nimic drept: zidurile caselor lor sînt aplecate și strîmbe, nimic nu-i la ele nici paralel, nici perpendicular. Hainele și ele le sînt croite și cusute anapoda, fiindcă nu sînt în stare să măsoare ca lumea nimic. Matematica lor înaltă nu-i ajută cu nimic acolo unde ar fi nevoie de dexteritățile practice ale unui simplu croitor, tîmplar sau zidar. Sînt, de altfel, atît de distrați și pierduți în cercetările lor ezoterice, încît trebuie loviți pentru a-i putea face atenți la un interlocutor. Dar există și ceva mai sinistru, nu doar comic în cazul lor: cînd se supără pe supușii aflați jos, pe pămînt (evident că „susul” și „josul” au o valoare simbolică), își folosesc insula zburătoare ca pe o armă: în cazuri ceva mai benigne le acoperă supușilor soarele, amenințînd să le distrugă recoltele. Iar în cazuri grave (de revoltă, probabil), amenință să lase insula zburătoare cu totul peste locuitori, strivindu-i ca pe niște insecte dăunătoare. Gulliver e informat că, de altfel, această pedeapsă supremă nu prea este aplicată niciodată, nu atît din compasiune față de supuși, cît de teamă că șocul izbiturii cu pămîntul ar putea sparge magnetul care ține insula în aer.
Așadar, după ce (în primele două călătorii) Gulliver a descoperit că nu există nici o dimensiune intrinsecă absolută (nici fizică, dar nici morală), fiindcă devii uriaș în țara piticilor și pitic în țara uriașilor, acum descoperă că nici știința cea mai pură (matematica) n-are nimic valoros în sine, dacă e desprinsă de ceea ce se poate numi bunul-simț. Iar cînd își propune să iasă în lumea largă și să conducă țări și popoare, devine chiar o pacoste. Fără îndoială, dincolo de satirizarea savanților adunați în recent înființata Royal Society, matematicienii zburători și conducători din Laputa amintesc de regii-filozofi (și ei matematicieni și astronomi) ai lui Platon, al căror regim a produs destule tentative de emulație mai mult sau mai puțin utopice de-a lungul timpului, dar a și deșteptat numeroase aprehensiuni și critici justificate.
Totuși, ideea că societatea are de cîștigat de pe urma unor conducători matematicieni sau, în general, oameni de știință sau filozofi sună atrăgător și, sub o formă sau alta, tindem să-i dăm credit din cînd în cînd, atunci cînd circumstanțele par favorabile. Ni se pare că un matematician ar putea fi un bun conducător, în special fiindcă are o minte logică, fiindcă raționează detașat de pasiuni, fiindcă planifică în mod coerent acțiunile cu mai mulți pași înainte, fiindcă calculează acțiunile și reacțiunile, fiindcă ierarhizează rațional prioritățile și așa mai departe. Fals: un matematician nu va fi un bun conducător decît dacă „uită” de matematică în momentul cînd devine conducător. El trebuie deci, în sensul lui Swift, „să coboare” de pe insula zburătoare și să trăiască printre pămînteni. Exact eșafodajul bine ordonat al abstracțiilor e marea piedică într-o lume sublunară a concreteții și a nuanțelor și conflictelor; de asemenea, logica e dăunătoare pe tărîmul realului unde logica e excepția, iar coerența și tiparele prea riguroase sînt amăgitoare. Politica presupune mai întîi de toate discernămînt mai mult decît raționament abstract, „spirit de finețe” (vorba lui Pascal) mai curînd decît „spirit de geometrie”: ea este o artă anevoie de cuantificat mai degrabă decît o știință exactă și riguroasă. Nu că știința nu i-ar folosi politicii (mai ales „umanioarele” cred că i-ar folosi mult), dar există un punct dincolo de care știința și mai ales o știință imaterială total, precum matematica, n-o poate decît contrazice.
Și mai este ceva – fundamental: matematica (la fel ca și astronomia, fizica etc.) n-are dimensiune etică: un cerc nu e mai „bun” decît un pentagon și numerele iraționale nu sînt mai „urîte” sau „mai rele” decît numerele raționale. Chiar dacă matematica sau fizica descriu realități fundamentale, din ele – așa cum a arătat cîndva David Hume – nu se pot deduce valori. Așadar, în măsura în care rămîne matematician și nu „uită” de matematica sa, omul politic va neglija valorile sau le va distorsiona. Pentru el, ceilalți oameni vor fi numai instrumente necesare pentru rezolvarea unei ecuații politice. Îi va fi greu să înțeleagă și să aprecieze chiar aproximativul și incertitudinea din relațiile omenești, va fi incapabil să se adapteze imprevizibilului, iar inconstanța vieții (și a vieții politice în particular) o va vedea drept inamică și nu ca pe o stare naturală, de care ar putea chiar profita. Matematica vede lucrurile în general sub raportul eternității, politica le vede sub raportul „ocaziei favorabile” – kairos, cum o numeau grecii.
Poate că, la urmă, dezgustat de supuși, matematicianul-conducător va încerca – dacă poate – să „le ia soarele”, dacă nu cumva va fi dat jos mai înainte. Sper, spre binele tuturor, ca el să păstreze un rest de prudență, iar ei – unul de apreciere. Dar mesajul lui Swift este de luat în seamă: oamenii din Laputa sînt rău conduși nu în pofida, ci din cauza geniului matematic al conducătorilor lor.
(Orice asemănare cu o anumită situație prezentă este intenționată.)
