O temă inactuală: fericirea

Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor și constat că problemele dintotdeauna ale vieții omenești au fost evacuate în spațiul anonim al vieții private sau al culturii de nișă. Despre dramă se vorbește mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferință în cheie clinic profilactică, despre idealuri și reușită – în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de „manuale” care ne învață (în doi, trei sau zece pași) cum să obținem bunăstarea lăuntrică și succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea „tehnicilor” Zen, Yoga, Sufi, Reiki etc., dar, în realitate, atenția noastră, reflexivitatea noastră au alte priorități. Dincolo de o generală nevoie de „rețetar”, viața noastră interioară e pustie, amuțită de urgențe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorități sufocante, oferite, pînă la indigestie, de scena publică. Pe scurt: nu e zi să nu fiu întrebat cu cine votez, ce cred despre X sau Y, cum apreciez cutare sau cutare situație, dar nimeni nu mă întreabă dacă sînt fericit. „Bine”, mi se va răspunde, „dar ar fi o indiscreție.” Nu vorbești despre lucruri de genul ăsta la colț de stradă, cu primul venit. Păi, tocmai asta spun: am ajuns să evacuăm din spațiul nostru de comunicare tot ce privește tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferințele, iubirile, spaimele noastre o întrețin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne rușinăm să „consumăm”, la lumina zilei, secrete de alcov „dezvăluite” de tabloide sau de „picante” emisiuni de divertisment, dar sîntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile și neliniștile noastre.

E adevărat că există și reversul medaliei. Tema fericirii poate fi torpilată nu doar prin marginalizare, ci și prin inflație. Scoasă monden la suprafață, își pierde adîncimile, proclamată și căutată obsesiv – devine loc comun, vorbă goală, slogan facil. Întrebarea de la care ar trebui, poate, să pornim nu e „Cum să fim fericiți?” sau, și mai rău, „Ce e fericirea?”, ci „Cît de legitimă este ideea că e musai să fim fericiți?”. O bună lectură de demaraj ar fi, în acest caz, micul text al lui Leszek Kolakowski intitulat „Este Dumnezeu fericit?”. „Nu e!” – sună răspunsul filosofului și, în fond, al bunului-simț. Cum să fie? Vede bine, mai bine ca oricine, cum arată creația Sa, vede bine cîte rele bîntuie prin lume, cîtă durere, cîtă nedreptate, cîtă dezordine. Cum poate fi Dumnezeu fericit știind că sumedenie de suflete ard veșnic în focul iadului? (Între noi fie vorba, cum pot fi fericiți cei ajunși în rai, știind că atîția semeni ai lor se zvîrcolesc în smoală?) Una peste alta, nefericirea este un atribut constitutiv al Instanței Supreme, cîtă vreme lumea creată e „căzută”. Și atunci, de unde pretenția creaturii, a omului (păcătos) de a fi fericit? Adică de a se instala într-o stare, de care nici Atotputernicul lui Făcător nu dispune?

Nu cumva pentru a fi „fericit” – în limitele existenței pămîntești – trebuie să asumi normalitatea nefericirii, patosul insatisfacției cotidiene, orizontul îndepărtat și cerul mohorît al lumescului? („Fericiți cei ce plîng…”) Cu alte cuvinte, nu e mai înțelept și mai igienic să observi că fericirea e altfel decît credem îndeobște, altundeva decît în spațiul „exigențelor” curente ale „proiectelor” noastre de viață? Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit”) a dat, în românește, „biet”. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă și nefericirea lui nu e decît o biată nefericire.

Dacă mă întrebați, așadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu și parcă din ce în ce mai nefericit. Creștinește, omenește nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc și nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile și strîmbătățile mele, cu limite inconturnabile și speranțe utopice, cu eșecuri, iluzii și rătăciri. Nu știu să-mi domin vîrsta și șubrezelile, n-am vocația opțiunii radicale, n-am învățat, în șaizeci de ani de viață, să-mi administrez singurătatea, deși trăiesc, de mult, sub seducția ei. În plus, am aerul că aș avea ceva de spus, că am soluții. Mi se cere, adesea, un discurs edificator, pe care mă căznesc să-l asum, stingherit, trăgînd cu ochiul la gheara imposturii. N-am decît o încurajare: un pasaj din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni (7, 29-31). Se spune acolo că temporalitatea, adică mediul natural al vieții noastre, nu (mai) îngăduie afecte și împliniri stabile: trebuie să te bucuri ca și cum nu te-ai bucura, să plîngi ca și cum n-ai plînge, să ai ca și cînd n-ai avea. Atît ni se permite (și nu e puțin lucru): să fim fericiți ca și cum n-am fi și să fim nefericiți ca și cum am fi fericiți. În acest „ca și cum” și în acest „ca și cum nu” stă un început de așezare sufletească, de calm interior. Mai mult nu se poate aștepta de la nimeni…

(2014)

P.S. Am scris acest text acum 12 ani. Dar se întîmplă să-l reiau într-un moment de drastică tristețe: aflu că a murit Radu Stern, un consistent istoric de artă plecat din România și instalat în Elveția. A fost profesor la Lausanne și la Dijon, s-a ocupat și de stilistica modei europene între 1850 și 1930, a susținut, ani de-a lungul, o rubrică de gastrosofie (Nourriture et esthétique) la o gazetă elvețiană. A făcut, de asemenea, mai bine cunoscută în Occident avangarda iudaică din România și, împreună cu Vladimir Tismăneanu, a lăsat o mărturie decisivă despre relația dintre comunism și cultură în istoria autohtonă. Cu un astfel de CV, ar fi meritat o prezență și o notorietate mai intensă în țara noastră. Sper să o recupereze, fie și prea tîrziu, de-acum încolo. Drum bun, dragă Radule!