O cunoștință de-a mea a lucrat în jur de 15 ani în administrație. Post stabil, program de lucru fix, opt ore pe zi, muncă de birou, secretariat etc. Dar, pentru că a simțit că parcă ar vrea altceva și pentru că avea studii corespunzătoare, s-a gîndit să încerce în învățămînt. Zis și făcut. Un an de zile s-a pregătit, a dat concurs și, ce să vezi, a luat notă foarte mare, apoi a reușit să prindă post întreg în Cluj-Napoca. Nu post de titular, desigur, ci suplinire, în două școli. Dar, credeți-mă, e mare lucru! Deunăzi, am întrebat-o cum e. Am primit următoarele răspunsuri, selectate din dialogul avut.
„Copleșitor! De ce m-ai lăsat să intru în învățămînt? Am 14 clase la două școli, de la pregătitoare la a XII-a. Liceenii sînt total dezinteresați. Le duc fișe listate color pe banii mei și unii le mototolesc și aruncă unii după alții cu ele. Sînt copii cu CES, cu însoțitori. Aproape zilnic mă pun de serviciu pe școală. Nu mai am timp de nimic. Toate după-amiezile fac planuri de lecție și în week-end planificări. Copiii mei nu mai există. Nu mai pot, sînt terminată. Pînă discut cu cineva în spate, cei din față încep să joace cărți. Cum să-mi dau definitivatul la vară, că nu am timp să mă pregătesc? Și să țin inspecții. Plus titularizarea din nou. Toată lumea mă întreabă din prima zi de ce am venit și îmi spune să merg înapoi. O colegă mi-a spus să mă întorc și s-o duc și pe ea, după 35 de ani în învățămînt. Am 22,28 de ore. Și plata cu ora, care e zero.”
Sigur, este experiența unui debutant, nu radiografia întregului învățămînt românesc. Există școli și clase diferite, iar după ani de experiență gestionezi altfel situații care la început par imposibile. Dar tocmai privirea celui care vine din afară mi se pare interesantă. Pentru că pune față în față imaginea profesiei și profesia însăși.
Din exterior, profesorul are „22 de ore”. Din interior, are 14 clase, două școli, copii de șase ani și adolescenți de optsprezece, elevi cu nevoi diferite, orare care trebuie împăcate, serviciu pe școală, planificări, proiecte de lecție, inspecții, examene. Și, înainte de toate, are de convins niște oameni să participe la ceea ce el a pregătit pentru ei.
Aici cred că este una dintre marile iluzii despre meseria de profesor. Se presupune că principala ei dificultate este să știi bine materia. Desigur că trebuie s-o știi. Dar cunoașterea disciplinei este doar condiția de intrare. Munca începe după aceea. Să faci treizeci de elevi să lase telefonul, să asculte, să înțeleagă, să încerce, să accepte o regulă, să nu-l umilească pe celălalt, să lucreze împreună – toate acestea nu apar în nici un orar.
Nici diversitatea umană nu apare. Școala publică nu-și selectează elevii ideali. Îi primește pe cei care vin: foarte buni și foarte slabi, interesați și complet dezinteresați, copii cu dificultăți de învățare, cu probleme sociale sau familiale, copii care au nevoie de sprijin suplimentar și copii care contestă orice regulă. Profesorul nu lucrează cu o categorie abstractă numită „elev”, ci cu această aglomerație de diferențe. De aici vine o parte mare din consumul meseriei.
Iar debutantul trăiește paradoxul maxim: tocmai cînd are cea mai mare nevoie de timp ca să învețe profesia, are cel mai puțin. Pregătește fiecare oră aproape de la zero, învață clasele și instituțiile, iar în același timp trebuie să se pregătească pentru definitivat și, poate, din nou pentru titularizare. Descoperă și că energia consumată nu se convertește automat nici în bani, nici în recunoștință, nici măcar în sentimentul că ora a ieșit bine.
Nu știu dacă cunoștința mea va rămîne în învățământ. Are posibilitatea să se întoarcă la vechiul loc de muncă. Tocmai de aceea cazul ei mi se pare un mic experiment social involuntar: cineva care știa ce înseamnă opt ore de muncă pe zi descoperă, intrînd în școală, că numărul orelor spune foarte puțin despre greutatea muncii.
Poate că, înainte să mai spunem că profesorii muncesc puțin, ar merita să înțelegem ce se întîmplă după ce sună de ieșire. Pentru că uneori cele mai grele ore ale profesorului sînt tocmai cele care nu apar nicăieri în orar.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
