Mai multe expresii idiomatice românești descriu, mai mult sau mai puțin ironic, timpul petrecut fără a face nimic. În general, lipsa voită a activității este imaginată, prin metafore și metonimii care s-au schimbat de-a lungul vremii, ca o activitate repetitivă și inutilă. Una dintre aceste expresii, uitată astăzi, este a toca (sau a bate toaca) pe vătrai. Varianta a bate toaca sugerează că verbul a toca, în construcția echivalentă, nu este tranzitiv (nu există obiecte ale tocării), ci se referă doar la lovirea repetată în vătrai (care poate fi o tijă sau o lopată). O variantă a construcției apare la Anton Pann, în versificația „Cei patru nenorociți“: „Era de aceia care astăzi se pune pe trai / Și mîine cînd isprăvește șade toacă pe vătrai” (Scrieri alese, III, 1963, p. 204). Expresia a toca pe vătrai a fost înregistrată și explicată de Iuliu Zanne în Proverbele românilor: „Să zice despre omul foarte sărac și leneș care șeade în toată bună vremea” (volumul V, 1900, p. 654). Dicționarul academic (DLR) a separat două sensuri ale expresiei – „a trăi în mare sărăcie” și „a sta degeaba, a pierde timpul” –, deși prima situație pare să fi fost de fapt doar o consecință a celei de-a doua, sărăcia fiind văzută ca rezultat al trîndăviei. Tocatul pe vătrai pare să fi fost caracteristic perioadelor fără munci agricole, vătraiul fiind de fapt o metonimie a casei, a statului la gura sobei: „Cum să convingem pe săteni că e mai bine ca în lungile nopți de iarnă, în loc să toace pe vătrai ori în loc să bată cîrciuma satului, dumineca și sărbătoarea, să vină la școală spre a asculta cîteva sfaturi bune?” (Universul, 23.08.1902). În foarte multe cazuri, expresia se referea direct la lene: „Şi cîţi vor fi dintre cei ce doresc să aibă cît de mulţi copii spre a-i pune de mici la muncă, iar ei să toace pe vătrai?” (Foaia poporului, 11.09.1904). În perioada comunistă, interpretarea punea accentul pe condițiile sociale care i-ar fi împins pe săteni spre pierderea timpului: „Tot «a sta degeaba» se mai zice și a toca pe vătrai: țăranul sărac, după o muncă de o vară întreagă, cînd era flămînd și fără putință de a găsi de lucru, toca pe vătrai” (Cum vorbim, 1949, nr. 5, p. 34). Se pare că a bate toaca pe vătrai era și un mod tradițional de a produce zgomot: într-o povestire, cineva dădea explicația unui „zgomot infernal”: „Toacă satul pe vătrai și fundurile tuciurilor, tu nu vezi că mănîncă «vîrcolacii» luna?” (Virtutea, 30.08.1924). Într-un alt exemplu (dintr-o cronică a lui G. Călinescu la romanul Pocăința starețului al lui Damian Stănoiu, în Adevărul literar și artistic, 28.02.1932), tocatul în vătrai producea un substitut de muzică de petrecere: „Diaconul luă vătraiul dintre sobă și se apucă să-l bată cu un cuțit, în tactul jocului. [...] Cei doi se lăsară cuprinși de gît și continuară să-i durluie și să-i toace pe vătrai”. E foarte probabil ca expresia a toca pe vătrai să se fi contaminat cu mai vechea formulă trai cu vătrai, pe care am discutat-o altă dată și care avea inițial un sens negativ (trai rău în familie, permanent amenințat de bătaia cu vătraiul). Așa a apărut formula apreciativă trai pe vătrai; la început aceasta denumea lenevirea, dar una care putea trezi invidie: „Stai ca un trîntor, vorba aia «trai pe vătrai»!” (Veselia, 9.03.1907).
O altă expresie mai veche și mai puțin cunoscută este a se bate de muscă. Acesta a fost explicată în articolul din revista Cum vorbim din care am citat și mai sus, „Musca și vătraiul“: „Expresia a se bate de muscă înseamnă «a sta degeaba». Ea se întrebuințează pentru vitele care, după ce au păscut destul, stau la umbră și se apără de muște cu coada, bătîndu-și șoldurile. În Ialomița, această expresie se mai întrebuințează pentru a se arăta viața de huzur a unui om care nu are ce face”. Textul este semnat „Ștef. Bănulescu”: foarte probabil este vorba chiar de viitorul prozator, originar din Ialomița, pe atunci student la Facultatea de Filologie și poate încurajat de profesorii săi să publice și contribuții lingvistice.
O expresie similară încă în uz este a tăia frunză la cîini. Contextul inițial de apariție a acesteia a fost explicat de Stelian Dumistrăcel (în volumul Pînă-n pînzele albe, 2001) ca o deviere glumeață de la a tăia frunză la oi – un obicei al păstorilor care, în perioade și zone fără iarbă de pășunat, tăiau crengi înfrunzite de copaci pentru a-și hrăni turmele.
În fine, în registrul colocvial-argotic de astăzi există o bogată serie de expresii ale pierderii timpului: a o freca, a freca menta, manganul, pisoiul etc. Din rațiuni eufemistice sau expresive, vorbitorii pot extinde seria de echivalente, substituind creativ obiectul acțiunii.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
