Alegerile anticipate sînt obligatorii

Actorii noștri politici se comportă ca niște clovni bețivi, bătrîni și revanșarzi care nu mai țin minte de ce s-au luat la bătaie.

Scriam încă de la finalul lui aprilie că există un argument pentru alegerile anticipate – acela al clarificării după ce toate partidele mari au decis sau au fost obligate să treacă pe cu totul alte poziții față de acelea cu care s-au prezentat la alegeri. Argumentul acela rămîne în picioare, la fel cum rămîne și cel privind evoluțiile internaționale care riscă să ne găsească absolut nepregătiți. Cred că a venit vremea și pentru alt considerent. Mai frivol, poate, dar nu mai puțin valabil: avem o nevoie disperată să ieșim din penibil.

Supărător, jenant, cringe – numiți-l cum vreți –, dar spectacolul oferit de actorii politici români a atins acea limită dincolo de care cu greu mai poate fi luat în serios. Luați, spre exemplu, ultima nominalizare de premier. Numele dlui Siegfried Mureșan a fost pronunțat de președinte înainte ca europarlamentarul PNL să precizeze formal că acceptă. În treacăt fie zis, discuția cu acceptarea era legitimă dacă nominalizatul nu ar fi fost fluturat ca un drapel drept candidat al dreptei centriste pentru poziția de premier. Presupunem că nu împotriva voinței sale. Președintele a ținut totuși să precizeze că norocosul a cerut timp de gîndire. Cinci minute mai tîrziu, dl Mureșan anunță demn că acceptă totuși onoarea. Pe Facebook. Pe surse vin diverse informații din care rezultă că discuția nominalizat-nominalizator a fost cumva diferită de ceea ce a relatat președintele în conferința de presă. Cineva a mințit, dar mai contează cine?

Tot legat de intervenția președintelui, sursele de Cotroceni i-au aruncat un cartof fierbinte în brațe lui Dominic Fritz, atribuindu-i un citat absolut nefericit. Fritz a fost obligat, în consecință, să promită că e preocupat de soarta României, nu doar de cea a propriului partid. E real acel citat? Nu o să știm niciodată. Președintele USR încasează paguba și noi notăm cuminți că președintele țării suferă de deranjuri stilistice.

Relația președintelui cu PNL și USR, așa cum reiese ea din întîmplările astea, nu are nimic serios în ea. Pare marcată de resentiment și miștocăreală. Și cam atît.

În tot acest timp, prin nenumăratele sale guri de tun, PSD a lansat o campanie xenofobă care se leagă de prenumele prezumtivului premier, sugerînd că n-ar fi suficient de român. Asta venind de la un partid care odinioară propunea o tătăroaică pentru același post. Și doamna Shhaideh, și dl Mureșan sînt la fel de cetățeni români ca dl Grindeanu. Iar gîndul că semnatarul Ordonanței 13 și martorii săi acordă certificate de românism e înspăimîntător. Nu trebuie să ne mai temem de întoarcerea fascismului, are deja statut de observator în Kiseleff. Aici trebuie să remarcăm altă relație compromisă – aceea a PSD-ului cu stînga. Cu social-democrația. Ba chiar cu democrația. Are rost să amintesc că PSD e la originea actualei crize politice? Probabil, nu.

Între timp, AUR scapă și el în xenofobie, dar aici măcar nu existau așteptări. AUR e mai preocupat zilele astea de apărarea lui Călin Georgescu, domnul acela în casa căruia procurorii găsesc pașapoarte emise de organizații-fantomă și destinate oamenilor cu halucinații grandomane. Ar fi comic dacă nu am ști că măcar o parte dintre suporterii AUR înghit pe nemestecate salata de mesianism de doi bani, afaceri dubioase și neclare legături cu o putere străină care ne tot spune că sîntem de partea greșită a istoriei.

Văzut din afară, spectacolul nu are nimic de-a face cu mandatele celor care joacă în el, cu prioritățile populației sau cu nevoile unei țări care privește neputincioasă cum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Actorii noștri politici se comportă ca niște clovni bețivi, bătrîni și revanșarzi care nu mai țin minte de ce s-au luat la bătaie. Scenariul scris în Constituție, legi și cutume a fost abandonat de multă vreme și am trecut la improvizația agresivă. Clovnii noștri au uitat de plătitorii de bilete. Avem nevoie de anticipate pentru a-i da poporului ocazia să decidă dacă vrea să continue astfel sau nu.

Cunoaștem cu toții argumentele împotriva anticipatelor, dar, dincolo de un anume nivel de ridicol, ele nu mai sînt valabile. Și cred că am depășit de mult granița aceea. Am depășit-o în fugă, aproape fără să o remarcăm.

Nu știm ce vrea poporul pentru că sociologii au devenit strategi. Poate poporul lui Emil Cioran vrea să testeze abisul. Același popor, care îi aparține și lui Corneliu Coposu, ar putea să creadă încă în democrație. Sau poate poporul lui Urmuz și Tzara vrea din nou să se joace cu absurdul. Nu știm. Dar incertitudinea sporește ridicolul.

Share