Mă întreb deseori, în călătorii, de ce la alții „se poate“ și la noi nu. De ce se poate ca orașele să fie făcute pentru oameni, nu pentru mașini, cu transport public fiabil, cu infrastructură pentru persoanele cu dizabilități, cu spații verzi, cu muzee și tot soiul de activități culturale pentru toate gusturile. Cu un oraș comunitar, nu dezbinat. Mă uit cu jind mai ales la localurile ieftine, de la colț de stradă, unde se adună dimineața și seara vecini sau cunoscuți să mai schimbe o vorbă.
Am ajuns în Valencia fără prea multe așteptări: știam doar că voi da peste canicula care lîncezește tot mai des în sud, la început de toamnă, peste sieste, mercats și miros de mare. Am descoperit cu încîntare Jardí del Túria, un parc întins pe nouă kilometri, aproape de la un capăt la celălalt al orașului, cu umbră cît cuprinde, iazuri, locuri de joacă pentru copii, terenuri de fotbal (de-asta cîștigă spaniolii atîtea Campionate Europene?) și nenumărate piste de biciclete și de jogging. Localnicii își plimbă cîinii, citesc, se întîlnesc la picnicuri pe iarbă, fac yoga și Pilates printre pini și portocali parfumați, leandri, baobabi și spectaculoșii jacaranda, cu exploziile lor de flori de un albastru intens.
Cum a transformat Valencia o criză într-un parc emblematic
În 1957, rîul Túria curgea prin oraș, vărsîndu-se în Marea Mediterană. Trei zile de ploi abundente l-au făcut să-și iasă din matcă și, în timpul nopții, apa a făcut ravagii: a lăsat întreaga localitate fără apă, gaz și energie electrică, înghițind cartiere și luînd viața a cel puțin 81 de oameni. Nu era prima inundație devastatoare, așa încît guvernul autoritar al lui Franco a fost nevoit să apeleze la o soluție radicală, costisitoare și dificilă tehnic. Rîul a fost deviat într-o albie artificială, în afara orașului, iar în locul lui, autoritățile aveau de gînd să dezvolte o... autostradă. Locuitorii însă nici n-au vrut s-audă. O mișcare civică locală, reunită sub sloganul „El llit del Túria és nostre i el volem verd“ („Albia rîului Túria e a noastră și o vrem verde“), a apărut în anii ’70 tocmai cu scopul de a opri acest proiect. Reacția puternică a societății civile a dus la abandonarea definitivă a proiectului rutier și, sub mandatul primarului socialist Ricard Pérez Casado, a fost creat parcul Túria. A fost, fără îndoială, una dintre marile mișcări civice din istoria orașului, un spațiu de care se bucură generații întregi de atunci.
Și nu doar atît: în partea de sud, parcul e presărat cu clădiri futuriste, un complex cultural spectaculos, gîndit de arhitecții Santiago Calatrava și Félix Candela, sub egida Ciudad de las Artes y las Ciencias. Mi-am petrecut ore întregi plimbîndu-mă, alături de atîția alții, pe promenada Orașului Artelor și Științelor, cu ochiul uriaș al L’Hemisfèric (planetarium și cinematograf IMAX), scheletul de balenă Museu de les Ciències Príncipe Felipe (muzeu de știință interactiv), scoica L’Àgora (spațiu de concerte și competiții sportive), L’Umbracle (o grădină uluitoare, cu rozmarin, lavandă și alte plante indigene, precum și o galerie cu sculpturi realizate de artiști contemporani), uimitorul L’Oceanogràfic și impunătorul Palau de les Arts Reina Sofía.
Poate cel mai frumos lucru pe care l-am descoperit în Valencia e chiar aici, o caracteristică jucăușă a clădirii de la Museu de les Ciències: îți permite să vorbești cu pereții. Sau, mai bine zis, folosindu-te de „Arcadele comunicante“ ale clădirii: eu m-am așezat într-un capăt, iar C. la celălalt, la 50 de metri depărtare, și, cu toate că ne-am vorbit în șoaptă, ne-am auzit perfect. E o metaforă bună, mi-am zis, pentru un oraș în care locuitorii și autoritățile reușesc, cumva, să comunice, să se audă, să se asculte unii pe alții, și un îndemn pentru București să facă același lucru. La noi, din păcate, se întîmplă prea des să vorbim la propriu cu pereții – sau dimpotrivă, într-o vreme, la noi pereții chiar ascultau prea mult, glumește C. lîngă mine, de unde s-a și născut profunda neîncredere care ne erodează de atîta timp relația cu politicienii.
Am cerut ani la rînd parcuri, locuri de joacă, piste de biciclete și spații comunitare, și am primit borduri, defrișări ilegale și betonări, sau aflăm despre decizii cînd ele sînt deja luate, pînă cînd am ajuns să confundăm neputința cu normalitatea. Poate de aceea mi se pare că un exemplu precum Parcul Liniei e grăitor pentru potențialul Bucureștiului și un motiv în plus să nu renunțăm, un exemplu pentru ce poate deveni un spațiu abandonat atunci cînd există voință administrativă și implicare civică. Sigur că nici Valencia nu e și n-a fost un oraș perfect: dezvoltarea parcului Túria a presupus conflicte, negocieri, decizii politice contestate și datorii. Însă Valencia de azi e rezultatul unor decizii luate de administrație împreună cu locuitorii. Poate că de aici ar trebui să pornim și noi: de la propriile „Arcade comunicante“, care să ne permită mai multe conversații între vecini, între comunități și, mai ales, între cetățeni și autorități.
Credit foto Jardí del Túria: Wikimedia Commons
