
Hating Nicușor este, deja, un sport național. Nimic mai sănătos pe cuprinsul rețelelor sociale de limbă română decît să exersezi zilnic lovituri retorice, de palmă, pumn și picior, cu moaca președintelui pe sacul de box. Aș zice chiar că hating Nicușor este un sport de plăcere, în măsura în care exercițiul aversiunii pentru președintele Dan produce exhibiționistului o ciudată satisfacție, așezîndu-l în marele trend al „celor buni” fără să îl expună, practic, vreunui risc. Omul care îl detestă pe președintele Dan se declară dezamăgit și înșelat, este o victimă de bună-credință și probitate a acestui tip venal. De asemenea, el se declară gata să ducă lupta cea mare din fotoliul său, apăsînd frenetic tastatura în ritmuri viscerale, cum șade bine oricărui strașnic păzitor al virtuților civice.
Nu neg că președintele Dan are o prestație aiuritoare, enervantă pentru cei care au crezut că au votat un reformator antipesedist, un activist neobosit al progresului și anticorupției. Eu nu-l detest pe președinte (știu, afirmația asta mă expune, dar sînt obișnuit deja) pentru că am știut de la început că nu este așa ceva și am știut de la început ce este. Mă grăbesc să precizez că, nefiind un reformator antipesedist, un activist neobosit al progresului și al anticorupției, Nicușor Dan nu este nici contrariul. Și aici mă despart de cohorta dezamăgiților revoltați. Problema celor ce practică hating Nicușor este că judecă binar: dacă nu muști din pesedei cu sete la televizor, ești pesedist; dacă nu înjuri Biserica și nu aplauzi cu pieptul zvîcnind de emoție legea Vexler, ești legionar; dacă nu o ataci pe Lia Savonea, ții cu corupții. Nicușor Dan nu este nici legionar, nici pesedist, nici iubitor de corupți. Dar nu este nici altminteri. Admit că omul e greu de citit și cred că din cauza asta lumea iute la tras concluzii și la pus etichete se grăbește să-l urască. Deopotrivă elite și popor, dreapta și stînga, progresei și reacționari se prind nervos în acest vortex antiprezidențial. Ba chiar mulți se jură pe toți sfinții că, dacă le cade în mînă la vreun referendum de demitere, îl dau jos cu ștampila de nu se vede. Dacă tot sînt ferit de dezamăgire (pentru că nu am fost amăgit – repet, știu ce am votat și tot cu el aș vota și acum, atît în competiție cu Crin Antonescu, cît și în competiție cu George Simion), îmi permit și luxul de a refuza să mă prind în marea horă, plătind, firește, infimul preț al înjurăturilor de o zi în acest nou templu al păgînismului numit Facebook.
Eu nu îl detest pe președinte, dar nici nu sînt încîntat de el. Iar deosebirea dintre mine și practicanții sportului național hating Nicușor este că în cîteva puncte sînt de acord cu președintele țării, în vreme ce ei nu sînt de acord cu nimic. Și unul dintre punctele în care sînt de acord cu președintele Dan, la care vreau să mă refer acum, este afirmația că trebuie să regăsim în noi ceea ce el a numit (poate cu o formulă nefericită) „naționalism sănătos”. Și, mai mult, ca să enervez de tot lumea bună, nu-mi displace că Nicușor Dan a făcut această afirmație în Catedrala națională. Înainte de a explica de ce, vreau să reamintesc ceea ce e evident: președintele nu e deloc bun la discursuri și are dificultăți să găsească formula cea mai potrivită cînd vorbește în public.
Expresia „naționalism sănătos” a enervat pe unii pentru că a folosit cuvîntul „naționalism” într-un context pozitiv, mai exact a pozitivat cu adjectivul „sănătos” ceva imposibil de pozitivat. Pentru acești oameni, „naționalism” este un cuvînt oribil și un sentiment otrăvitor, un fel de anticameră a crimei și cauza celor mai mari rele din trecutul Europei. Nu sînt puțini cei care speră că succesul proiectului grandios al Uniunii Europene va tempera, măcar, naționalismele. Pe alții i-a enervat adjectivul „sănătos”. Adică, spun ei, ce să fie nesănătos în naționalism? Pentru aceștia, naționalismul e bun și gata, nu exista altfel de naționalism decît cel sănătos. Motivul este că naționalismul e firesc; e normal ca orice om să se simtă primordial atașat de națiunea lui, ba chiar e normal să-și afirme apăsat și mîndru această identitate. Fiind „natural”, normal, firesc, naționalismul nu poate să fie decît sănătos, așa cum sînt respirația sau somnul. Nu vedeți că peste tot în Europa dau greș politicile menite să dilueze naționalismul (vezi, mai ales, politicile generoase cu migrația), ba chiar duc la o exacerbare a naționalismului, ca o contrareacție și ea, iată, naturală?
În fine, alți nemulțumiți s-au enervat din cauza locului. Obișnuita falangă anticlericală și antiortodoxă a găsit iarăși un prilej să-și exprime protestul.
Putem discuta, desigur, dacă președintele a folosit cuvintele potrivite, dar avertizez că sensibilitățile sînt atît de variate încît este obiectiv imposibil să vorbești astăzi, în România, despre naționalism și națiune fără să iriți pe cineva. Și dacă vrei să vorbești despre naționalism, trebuie să îți asumi că vei călca unele bătături. În plus, avem și cărturarii, care vor ști să învîrtă cuvintele și conceptele astfel încît să iasă rău (dacă vor ei să iasă rău) și să iasă bine (dacă vor ei să iasă bine).
Ce a spus președintele, însă, trebuie pus în context politic. Marea problemă cu care ne confruntăm în planul discursului public este confiscarea temelor naționale de către zișii „suveraniști” care vorbesc despre națiune fără concurență, ceea ce induce ideea că tema e doar a lor. Paradoxul este că cei care vorbesc despre națiune propun politici antinaționale. Slăbirea Uniunii Europene, naționalizările masive, sprijinirea avansului rusesc prin suprimarea sprijinului pentru Ucraina lui Zelenski, legalizarea suspiciunii că oengeurile civice sînt oficine de spionaj și cîte și mai cîte sînt linii de forță ale propunerilor politice ale „suveraniștilor” care, cel puțin în opinia mea, sînt opuse interesului nostru național. Ascensiunea acestui gen de discurs naționalist trebuie oprită, iar intuiția președintelui este și a mea. Naționaliștii infecțioși trebuie înfruntați pe terenul naționalismului, nu al antinaționalismului. Există un naționalism sănătos. Și eu cred asta. Este naționalismul cuiva care înțelege că o națiune e mai mult decît o etnie, că privilegiul românilor este că au făcut de mult saltul de la etnie la națiune, adică de la trib la corp politic. Este naționalismul cuiva care, fără să-i urască pe alții, are grijă în primul rînd de ai săi. Ce e rău în asta?
Ei bine, acest sentiment bun, care a produs bine țării în istorie, poate foarte ușor să fie deturnat și să producă catastrofe ori crime abominabile. Președintele – și eu alături de el – crede că trebuie dusă lupta nu pentru a elimina naționalismul, cum cred cei care își imaginează că e treaba poliției și a pușcăriei să ne scape de naționalismul infecțios, ci pentru a da discursului sănătos drept de cetate în politica noastră. Mai clar: naționalismul aurist, infecțios cum îi zic eu, nu se poate combate decît cu naționalism sănătos și nu cu antinaționalism. Există un naționalism antilegionar și pro-occidental? Eu cred că da. Criticii președintelui cred că nu. Dacă e de interes, sînt gata să continui discuția asta.
