Acum, cînd președintele Donald Trump aruncă Statele Unite într-un alt război comercial nesăbuit – de data aceasta cu vecina Canada, unul dintre cei mai mari parteneri comerciali ai săi și un aliat al NATO –, ironia situației e greu de ignorat. În ciuda faptului că au fost principalul arhitect și beneficiar al sistemului comercial multilateral încă din 1945, Statele Unite ale administrației Trump s-au redefinit – retoric, cel puțin – ca victimă a unei ordini economice presupus nedrepte.
Discursul lui Trump despre victimizare a animat multă vreme mișcarea MAGA. Triumful pe care l-a promis în primul său discurs inaugural din 2017 urma să pună capăt „acestui carnagiu american”, iar întoarcerea sa la Casa Albă, a declarat el opt ani mai tîrziu, a marcat sfîrșitul „declinului” american.
În ultimii ani, această retorică s-a răspîndit și în rîndul extremei-dreapta trumpiste din Europa. Fostul prim-ministru maghiar Viktor Orbán, al cărui guvern a adoptat „Make Europe Great Again” ca motto oficial pentru președinția Ungariei la Consiliul Uniunii Europene în 2024, a lăudat cea mai recentă Strategie de Securitate Națională a administrației Trump pentru că a recunoscut „declinul la scară civilizațională” al Europei. Elon Musk a preluat același mesaj, atît în comentariile din presă, cît și într-o apariție virtuală la un miting electoral al partidului german Alternative für Deutschland (AfD).
Ideea declinului occidental nu se limitează la populiștii de extremă-dreapta. Prezentîndu-și raportul din 2024 cu privire la competitivitatea europeană, fostul prim-ministru italian Mario Draghi a cerut o schimbare de direcție a UE pentru a evita „agonia lentă” a declinului. Rhine Group, recent înființat, condus de Draghi și de miliardarul din domeniul tehnologiei Patrick Collison, prezintă miza în aceiași termeni existențiali, chiar dacă fără isteria nativistă a mișcării MAGA.
E grăitor faptul că aceste avertismente nu specifică aproape niciodată ce anume se află în declin. Termenul este folosit pentru a descrie două fenomene diferite. Unul este absolut – și ușor de infirmat. Oare americanii și europenii devin mai săraci în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor, venitul mediu sau speranța de viață? Nu. Sînt mai bogați ca niciodată. Celălalt este relativ: se micșorează ponderea Occidentului în producția globală? Da, dar așa stau lucrurile de zeci de ani. Șiretlicul populist se bazează pe estomparea distincției dintre cele două.
Scăderea ponderii Occidentului în producția globală poate fi atribuită în mare următoarelor două tendințe. Prima este convergența: țările mai sărace au început să recupereze decalajul. Cercetările efectuate de economistul laureat al Premiului Nobel Michael Kremer, Jack Willis și Yang You arată că, deși PIB-ul real pe cap de locuitor din țările sărace și bogate a înregistrat o divergență anuală de 0,5% între 1985 și 1995, tendința s-a inversat ulterior; creșterea PIB-ului între 2005 și 2015 a evoluat spre o rată anuală de 0,7%. În al doilea rînd, țările occidentale se află într-un stadiu mai avansat al tranziției demografice. O țară cu o forță de muncă în creștere își poate mări ponderea în PIB-ul global chiar dacă nimeni nu devine cu nici un dolar mai bogat.
Nici una dintre aceste tendințe nu sugerează că Occidentul a greșit cu ceva și nici una nu împiedică creșterea nivelului de trai în societățile occidentale. Dimpotrivă, este valabil exact opusul.
Există, totuși, un domeniu în care Occidentul a înregistrat cu adevărat un declin: geopolitica. PIB-ul relativ este moneda puterii internaționale, iar puterea e mult mai aproape de un joc cu sumă nulă decît prosperitatea. Avînd în vedere că o mare parte a activității economice mondiale s-a concentrat de-a lungul ultimelor două secole în cîteva, puține, economii occidentale, o anumită pierdere a puterii relative era inevitabilă, odată ce restul lumii a început să recupereze decalajul.
Populiștii care încearcă să exploateze această schimbare sînt ajutați de nemulțumiri interne reale. Deși nivelul de trai agregat în Occident a crescut, cîștigurile au fost distribuite inegal. Salariile medii din SUA, de exemplu, abia s-au modificat între anii 1970 și mijlocul anilor 2000, chiar dacă veniturile celor mai bogați au crescut vertiginos. Mai recent, creșterile averilor și cheltuielilor de după pandemie s-au concentrat în cea mai mare măsură în rîndul gospodăriilor înstărite.
Aceste dinamici, descrise uneori ca o „creștere în formă de K”, indică un declin real al nivelului de trai pentru segmente mari ale populației din SUA și din alte țări occidentale. Acest lucru nu este echivalent cu un declin al Occidentului în ansamblu, deși a transformat alte țări într-un țap ispășitor convenabil pentru populiștii care caută să valorifice resentimentul naționalist, exploatînd nemulțumirile legitime legate de distribuția veniturilor și a bogăției.
Modul în care liderii politici definesc „declinul” determină agenda pe care o urmăresc. Dacă recunosc că declinul relativ poate coexista cu creșterea generală a bunăstării, pot accepta convergența și pot încerca să stabilească reguli internaționale mai potrivite pentru o economie mondială multipolară. Dar această cale este lentă. Ea depinde de bunăvoința țărilor pe care Occidentul le-a dominat timp de două secole, iar încrederea este o marfă rară în zilele noastre.
Alternativa este să tratăm PIB-ul ca pe o competiție cu sumă nulă. Această cale, chiar dacă oportună din punct de vedere politic actual, îl va face probabil pe aproape fiecare dintre noi mai sărac.
Taxele vamale ale lui Trump ilustrează cea de-a doua abordare. Ca instrument de maximizare a veniturilor americane, ele sînt absurde. Dar ca instrument de maximizare a veniturilor Americii în raport cu cele ale Europei, ele au mult mai mult sens. Or, acesta e totuși un obiectiv coerent – chiar dacă nu cel pe care Europa crede că-l negociază –, ceea ce ajută la explicarea motivului pentru care europenii au considerat negocierile comerciale cu administrația Trump atît de derutante. Dacă Europa răspunde la tacticile de intimidare ale lui Trump cu aceeași monedă, rezultatul va fi un impas care va lăsa ambele părți într-o situație mai proastă ca înainte.
A trata la grămadă declinul absolut cu cel relativ e mai mult decît un mod neglijent de a gîndi. Retorica declinistă alimentează consensul politic pentru o abordare de tip „sumă nulă” a comerțului și a creșterii economice. Însă respingerea variantei mai dificile, dar mai bune, a cooperării ar putea însemna ca aceasta să ne fie impusă mai tîrziu, după ce logica de sumă nulă își va fi urmat cursul, va fi declanșat o criză majoră și va fi forțat guvernele occidentale să se întoarcă la masa negocierilor.
De la Concertul European la sistemul de la Bretton Woods, noile ordini internaționale au apărut, de-a lungul istoriei, în urma unor războaie catastrofale. Așteptarea unei alte oportunități post-criză ar fi o modalitate extrem de costisitoare și dureroasă de a reînvăța lecția că a juca cu sumă nulă într-o lume cu sumă pozitivă poate lăsa pe toată lumea cu mai puțin.
Carl Johan Dalgaard este profesor de Economie la Universitatea din Copenhaga și fost președinte al Consiliilor Economice Daneze. Mark Medish, membru al Consiliului Național de Securitate al SUA în timpul președinției lui Bill Clinton și fost secretar adjunct al Trezoreriei, este vicepreședinte al Panterra.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
