Un serviciu la modă, introdus se pare de Airbnb, este ca turiștii cazați în apartamente de închiriat să poată avea parte de o masă pregătită de un bucătar (un chef). De la patru persoane în sus, cu discount-ul promoțional al amintitei firme, prețurile devin chiar rezonabile. E un prînz sau o cină specială, care ți se servește „acasă”, la un cost similar celui de la un restaurant obișnuit. Bucătarul se folosește de aparatele și instrumentele din bucătăria apartamentului închiriat de turiști și, bineînțeles, dacă are nevoie de ceva mai special, își aduce singur. În cazul nostru, la Florența, specială a fost un fel de pensetă lungă de întors spaghetele, cum nu mai văzuserăm. Căci, bineînțeles, la felul principal am primit paste italienești. Dar gătite într-un mod cu totul delicios, cu sos roșu și migdale. Antreul a constat în flori de zucchini umplute cu orez, lămîie și busuioc, iar la desert, chef-ul ne-a pregătit cîte o tartă franțuzească cu blat moale, pe care erau așezate felii de piersici însiropate din abundență.
Vinul l-am cumpărat noi, bucătarul declinîndu-și priceperea (probabil ca să nu se complice sau poate la capitolul ăsta ar trebui să plătești un serviciu de un alt nivel). Evident că omul venise cu multe lucruri preparate dinainte, iar în bucătăria „noastră” a făcut doar ultimele pregătiri. Era un tînăr de 28 de ani, cu care am conversat puțin (în codul său părea a figura ideea de a nu-și deranja prea mult clienții), ne-a spus că are mamă franțuzoaică și tată italian (o combinație absolut ideală pentru un chef). Făcuse o școală de bucătari în Franța și lucrase o vreme la un restaurant de o stea Michelin din Florența. De curînd alesese această activitate pe cont propriu. Părea că a luat viața în piept, alergînd serios de la un client la altul, muncind la prepararea mîncărurilor (care se comandau cu ceva vreme înainte dintr-o listă online), la servirea mesei, iar apoi și la spălarea vaselor, de fiecare dată. Pe lîngă gustul bun, în urma lui rămîneau o bucătărie și o masă impecabil de curate. Apelînd la așa un serviciu, ai ocazia să te simți tratat asemeni oamenilor bogați, care au bucătar personal. Apartamentul din vacanța de la Florența se și preta bine la operațiune, situat într-un imobil foarte vechi din centru, avînd uși mari de lemn sculptat la stradă și o mare statuie romană în holul de la intrare.
Apartamentul, ușor labirintic, cu un living mare în formă de L, era mobilat frumos chiar dacă puțin cam eclectic. Camerele erau pline de cărți și albume de artă, cum de altfel am văzut mai peste tot în locuințele similare prin care am stat în Italia. La ei, „moda” cărților și a bibliotecilor încă rezistă, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat pe la noi, unde se pare că, odată ce au scăpat de dictatură, mulți s-au simțit liberi să renunțe și la „chinul” cititului. Dar legat de apartamente, poate cel mai interesant de anul acesta a fost cel de la Luca, într-un imobil din secolul al XIII-lea, desigur, complet modernizat înăuntru, dar așa încît aspectul medieval să-i fie cît mai puțin afectat. Prin casele acestea însă, am dat mereu peste instalații ori aparate semifuncționale, dacă nu chiar stricate. La Florența, de exemplu, un mic amănunt ne-a făcut să ne amintim de București. Apa caldă era călîie, adică, de fapt, mai mult rece. Noroc cu cele 39 de grade Celsius care se înregistrau zilnic și cu o funcționare ca și inexistentă a aerului condiționat, lucruri care făceau ca lipsa apei calde să nu fie prea deranjantă. În fine, niciodată nu le poți avea pe toate.
La Florența, printre altele, m-a uimit să aud sirena unei fabrici, care-și chema muncitorii la program. Mi-am amintit de sirenele fabricilor din Cîmpina pe care le auzeam în copilărie. Și acelea au dispărut la noi, odată cu comunismul. Nu știu dacă o fi bine sau rău, în orice caz n-am nici un fel de nostalgii politice.
Într-o altă zonă a Toscanei, am locuit chiar la un castel numit Pietraio. Acolo toate instalațiile erau noi și funcționau perfect. Castelul e astăzi deținut de o famile de antreprenori harnici care l-au renovat și l-au introdus în circuitul turistic. Au construit chiar și o piscină printre niște tufe de bambus, pe marginea căreia am auzit vorbindu-se românește (ca de obicei, românii sînt absolut peste tot). Domeniile întinse ale castelului sînt în general ocupate de podgorii. Generic vorbind, acestea aparțin zonei Chianti. La sosire, gazdele chiar ne-au întîmpinat cu o sticlă de chardonnay, rece și cu un gust greu de uitat, puțin amărui, așa cum stă bine vinurilor din partea de nord a Italiei. În holul de la recepție mirosea puternic a must. După o vreme am realizat că era vorba de un simplu deodorant de cameră, cu aromă dedicată.
În apropiere de castel e o pizzerie ieftină, bună și mereu aglomerată. Tot acolo se află un sătuc –Strove –, probabil legat pe vremuri de moșia castelului, unde săteni lucrau și pentru familia nobiliară de la castel. Mic și spectaculos, cu străduțe în pantă, cîteva case de piatră, o bisericuță și două piațete. E genul acela de localitate tipic italiană, o bijuterie neșlefuită, care nu iese în evidență pentru că se pierde printre alte giuvaiere toscane, mult mai faimoase și mai lăudate. Strove poate fi străbătut de la un capăt la celălalt în cinci minute. În mijlocul unei piațete, am dat peste o masă pe care era întinsă o față de masă albă, imaculată, pe care o femeie aranja niște tacîmuri. Cîțiva bărbați în vîrstă așezați în apropiere pe o lungă băncuță de lemn, sprijiniți cu mîinile în bastoane, așteptau să fie chemați la masă. Am dedus că era un mic festin pentru locuitorii pieței, de ziua Fecioarei Maria.
