Bucureştiul a cunoscut întreaga varietate de localuri pentru distracție: cabarete, teatre de varieteu, grădini de vară, săli de bal pentru toate pungile, cluburi de noapte, tripouri felurite, restaurante, braserii, cafenele, terase, menajerii, curiozități prezentate ad-hoc la vreo răspîntie de mahala.
Cabaretele „Alhambra“, „Moulin Rouge“ sau varieteul „Salata“, apoi teatrele de vară „Iunion“, „Oteteleşanu“ sau „Blanduzia“, grădinile „Raşca“, „Belvedere“ sau „Heliade“, cinematografele „Select“, „Trianon“ sau „Lux“, multe dintre ele cu săli de biliard şi popice, dar mai ales programe de divertisment, animau viaţa nocturnă a orăşenilor de oriunde ar fi fost ei.
Între anii 1911-1912 apar primele cinematografe, iar divertismentul nocturn ca prelungire şi variaţie a diurnului, mai riguros cu moravurile şi mai intolerant cu deviaţiile ludicului, a explodat după Primul Război Mondial, pentru a intra apoi, dupã 1947, sub interdicţiile ideologice ale noului regim comunist.
În relaţia sa cu noaptea, omul a smuls zeilor fructul oprit: mai mult timp pentru a descoperi senzaţii noi şi un timp mai restrîns pentru reflecţie. Povestea este departe de final. Dincolo de realitatea nopţilor lungi şi prietenoase, luminate şi zgomotoase, omul continuã sã trãiascã la micã distanţã de vechi şi ȋndepãrtate atavisme, inadecvãri, curiozitãţi febrile. Noaptea este acolo, la fel, numai cu un zîmbet abia schiţat, oferit recentelor noastre ȋndrãzneli de a o provoca. Cu deosebirea cã ne-am dezlegat de bunãvoinţa protectoare a zeilor.
În afara lor au existat din vremurile moderne o varietate de accesorii cotidiene care au ȋmbogăţit opţiunile ludicului: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocul de noroc sau de societate, dansul, promenada etc. În vremea din urmă s-au dezvoltat repere noi care au revoluţionat distracţia cum ar fi: cinematograful, velocipedul, apoi bicicleta, automobilul, iahtingul. Odată cu acestea, după 1900, ȋn special, sporturile pătrund treptat ȋn lumea distractivului și a ludicului, oferind opţiuni și celor care nu doreau performanţă: tenisul de cîmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul, pe cînd alte sporturi nu au putut intra ȋn sfera preocupărilor obișnuite cum ar fi pugilismul, hocheiul, atletismul etc.
Majoritarea noutăţilor ȋn ludic și distracţie, pentru ultimii trei sute de ani, aparţin mediului urban. Putem vorbi de un specific urban al distracţiei ȋncă din Evul Mediu pentru că orașul a oferit ȋnmiite posibilităţi de afirmare și manifestare a ludicului personalizat, individual, dar și colectiv. Pentru lumea satului, distracţia și ludicul adulţilor erau trecute ȋn calendarul tradiţional al sărbătorilor. Nimic nu se desfășura ȋn afara programului restricţionat de acesta. Orașul adaugă, construiește și ȋmbogăţește istoria ludicului pe care vom ȋncerca să o descoperim ȋmpreună. Să vedem ce se pierde pe măsura trecerii generaţiilor și ce aduce nou fiecare generaţie ȋn materie de distracţie.
Distracţia în relaţie cu oraşul
Dacă în istoria oraşului nostru a existat o poveste fără de sfîrşit, indiferent de oscilaţiile politice şi de interdicţii, atunci a fost aceea a dorinţei de petrece, de a trăi cu detaşare o noapte de amor sau un fragment de viaţă, diferit de ceea ce înţelegeau „normalii”. Să nu credem că totul se reducea la alcool, oricît de scumpă şi variată ar fi fost oferta timpului. Băuturile erau asezonate, dincolo de latura culinară, circumstanţelor care impuneau reţete şi meniuri: petrecere de seară în cadru privat (soarelele etc.) sau public (baluri, ceaiuri dansante etc.). Generaţiile aveau preocupări variate: unii flirtau şi cucereau, alţii preferau cărţile de joc, biliardul etc. Toate le întîlneai în acelaşi loc, în aceeaşi poveste care se derula fie în palatul boierilor sau într-o casă burgheză, fie la periferia mai aşezată şi modernizată din interbelic.
În veacul al XVIII-lea, vodă era nevoit să interzică „năpristoacele zaruri” care măcinau destine şi distrugeau averi prin tavernele Bucureştilor. Pandurii lui Tudor de la 1822, după ocuparea oraşului, au avut ca unică preocupare spargerea pivniţelor cu vin din casele celor cu stare şi fugiţi peste munţi. Au băut zile în şir, au distrus şi au sfîrşit adesea omorîndu-se între ei sub fantezia produsă de alcool.
Către finalul secolului al XIX-lea, grădinile Bucureştiului, puţin modernizate şi aproape sălbatice (Grădina lui Eliad, Belvedere, Procopoaia, Filaret etc.) erau cucerite seară de seară, cît ţinea vara şi pînă toamna tîrziu, de tot felul de muşterii.
Ei bine, dincolo de latura populară a problemei apar şi localurile cu pretenţii, întîi în cadrul hotelurilor (Hugues, English, Hotel de France, Bulevard, Capşa, Metropol, Bristol, Imperial etc.), iar ulterior apar şi localuri destinate unei anumite bucătării sau unui decupaj ambiental specific, de la „Leul şi Cîrnatul” la preţiosul „Fialkowsky”. Erau locuri pentru toate pungile, toate gusturile şi toate treptele sociale.
În perioada anilor 1945-1947, dincolo de restricţiile războiului şi lipsurile cauzate de ocupaţia sovietică, apar şi interdicţiile. De pildă, între 1948 şi 1956, hotelurile au fost naţionalizate şi închise, iar vechile locante ale recreerii şi distracţiei au devenit aprozare, magazine Gostat, cantine muncitoreşti etc.
Dezgheţul s-a petrecut treptat, cu încetul şi pentru început clandestin. Timp de peste două decenii, din 1956 pînă la 1977-1978, cînd a început o nouă era glaciară, Bucureştiul renaşte încercînd să zîmbească din nou. Vechi şi legendare locaţii sînt resuscitate şi boema le gustă, precum Capşa, Lido, Athénée Palace şi Ambasador. Generaţiile mai tinere preferau locuri mai intime şi populare precum Podgoria, Katanga, Cireşica, bufetul Boema, Jerca, Peştera din Piaţa Rosetti etc.
Dacă la 1900 era foarte căutată berea Sleeping Car produsă de fabrica Bragadiru, după 1960 foarte populară era berea Rahova produsă de aceeaşi fabrică, acum naţionalizată. Dacă la 1880 şi 1912 localurile cu pretenţii aveau bucătari francezi, italieni sau germani, cu tot cu ospătari, în funcţie de specificul fiecăruia, după 1950 se petrece o uniformizate a meniurilor, probabil mai puţin pentru gospodăria de partid, cu circuit închis.
Astăzi se petrece un fenomen fără precedent faţă de secolele anterioare şi foarte pozitiv. Multe dintre casele bucureştenilor cu dare de mînă, care ştiau a petrece cîndva, au devenit mini-restaurante, cafenele şi ceainării, care oferă discreţie, intimitate, ambient şi mai ales posibilitatea de a traversa şi alte timpuri doar privind în jur.
Cabaret și teatru de varieteu
Bulevardul Regina Elisabeta „tăiat” iniţial pînã la Piaţa Kogălniceanu, între anii 1870 şi 1872, a fost pentru început bulevardul dedicat promenadei deoarece deschidea un acces modern către Parcul Cişmigiu şi întinsele grădini care-i urmau, Belvedere şi Procopoaiei. Foarte curînd, în mai puţin de douăzeci de ani, aici vor fi aduse noi tipuri de distracţii, care vor atrage pe foarte mulţi doritori de senzaţii „tari”.
Între timp, mulţi investitori s-au orientat către noul bulevard Regina Elisabeta. În anul 1912 a fost deschis primul cinematograf de aici, şi al doilea din Bucureşti, „Capitol”. Palatul Eforiei de vizavi a găzduit multe spectacole de varieteu şi proiecţii cinematografice în sălile sale de la parter. La începutul anilor 1920, sala de cinema şi aceea de teatru ale Palatului Cercului Militar erau închiriate de trupe private. În spatele lui, în afara cabaretului „Alhambra”, apărut în anul 1915, s-au mai aflat teatrele de varieteu „Femina” şi „Maxim”, dar şi cabaretele „Pigalle” şi „Moulin Rouge”. Pe strada Sărindar (azi Constantin Mille) se afla barul-cafenea „Alhambra”. „Această cafenea care nu are nici tradiţie, aşà s’a inaugurat şi aşà continuă să fie: interlopă şi infectă. Acì se adună aşà numiţii artişti şi artiste ale varieteului «Alhambra» spre a se «recreà». Acì se pun la cale contractele de angajament ale artistelor, contracte alcătuite de patron în aşà fel, că artistele sînt şi rămîn la discreţia lui” (M. Socianu, Tainele Capitalei).
Divertismentul nocturn ca prelungire şi variaţie a diurnului, mai riguros cu moravurile şi mai intolerant cu deviaţiile ludicului, a explodat după primul război mondial, chiar din anii foarte tulburi 1917-1919.
Divertismentul a însemnat şi cultură veritabilă, dacă este să amintim aici compania teatrului „Cărăbuş“ înfiinţat de Constantin Tănase tot după marele război.
Bucureştiul de azi a pierdut cultura veritabilă a cabaretului de calitate, a teatrului de varieteu moşit de numeroasele grădini de vară, vechi de o sută de ani deja în anii interbelicului. Divertismentul s-a furişat după 1947 în sălile de teatru, uşor de manevrat ideologic, iar apoi în sălile de cinematograf, adevărat mijloc de reformatare ideologicã și culturală a noilor generaţii de după 1950. Este vorba de controlul absolut şi de cenzurarea filmelor şi spectacolelor, care s-au derulat timp de 50 de ani, în opoziţie cu libertatea de expresie şi de marketing a divertismentului, foarte apreciată de impresarii noştri interbelici.
Mondenitatea ar trebui să fie un foarte sensibil barometru cultural al societăţii moderne. Ea absoarbe cele mai proaspete forţe creative şi ar trebui să le sprijine să urce pe scala valorilor. Mondenitatea creează prototipuri sociale, modele vestimentare, proiecţii ale viitorului în imediat. Ea manevrează simboluri fecunde, care au puterea să schimbe, să modeleze caractere, preocupări, idealuri în masa variată de aspiranţi. Cînd nivelul de cultură şi educaţie a ceea de numim mondenitate scade, este neutralizat de grosier, schimbările de macaz sînt resimţite dureros în tot mecanismul social. Or, acest lucru s-a întîmplat cu România după 1945. Un corp social oarecum aşezat pe eşafodajul civilizaţiei europene a fost evacuat din istorie şi înlocuit cu unul rural, anarhic, arbitrar, cu gusturi mărunte şi idealuri în imediat: vila cu multe camere, limuzină, cont sau pensie „parlamentară”, privilegii sociale etc. Rezultatul este foarte subţirea mondenitate cu pretenţii de azi, formatoare în mică măsură de valori reale. Acestea din urmă sînt reprezentate de aceia care au urcat prin forţa proiectelor şi a planurilor de viitor îndepărtat. Dar aceştia însumează un procent îngrijorător de mic în spaţiul privilegiat al deciziilor finale şi irevocabile.
Adrian Majuru este manager al Muzeului Municipiului București și profesor asociat al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
