Ca să pot răspunde întrebării dacă adevărul tradiţiei poate fi plagiat, ar trebui mai întîi să cădem de acord asupra unei anumite definiţii funcţionale. Vă propun să discutăm despre tradiţie în sensul în care ea este transmiterea unui gest originar, particular, în esenţă irepetabil, un gest „aici şi acum”, singular, dar care devine, prin transmisie, universal, impersonal, prestigios şi coeziv, adică adună comunitatea la un loc. [...]
Întîi de toate, observ faptul că această transmitere este necesară oricărei culturi. Nu putem trăi într-o cultură în care nu există transmisie. Formulînd lucrurile foarte abstract, s-ar putea să nu fiţi de acord, dar vă dau un exemplu mai concret. Mă uit, de pildă, la tradiţia creştină şi rostesc o propoziţie care e foarte comună în literatura patristică: „Nimeni nu se poate boteza pe sine”. Astfel, cred că e clar, măcar intuitiv, că transmisia este necesară, indispensabilă oricărei culturi.
Pe de altă parte, orice fel de tradiţie presupune două epoci care fac istorie. Pe de o parte este lumea veche, pe care noi o asumăm, la care ne referim, pe care o privim din perspectiva tradiţiei. În această lume veche, noul este văzut cu suspiciune. Lumea tradiţionalistă vede noul ca pe ceva măcar suspect, dacă nu chiar interzis. Pot să vă dau un exemplu pe care-l întîlnim în literatură patristică: evoluţia unui termen grecesc, neoterikos, care însemna „noutate”, ceva inovator şi care ajunge, în această literatură, să echivaleze cu faptul de a fi rău, de a fi marginal, de a fi nepermis, dîndu-se un sens foarte depreciativ acestui verb, în fond nevinovat. Invers, în lumea recentă, în lumea noastră, în lumea modernă, vorbim despre o răsturnare care stă poate cel mai bine sub semnul unui vers al lui Baudelaire, tradus fermecător în limba română, cred că de Doinaş, care spune: „Și un singur gînd ne arde, să dăm de ceva nou”. E o etichetă a lumii moderne pe care o putem opune, simetric, lumii vechi, tradiționale. Asta nu împiedică tradiția să devină „brand” în lumea nouă, în care noi căutăm și visăm noul cu orice preţ.
De altfel, observ că în toate discursurile despre tradiţie, de la cele mai simple, vulgare, la cele mai televizate şi mai deschise pentru clişee, găsim expresia „să împletim vechiul cu noul” și toată lumea zîmbeşte cu subînţeles, adică sîntem de acord că e o idee bună. Sună bine această expresie, exact în momentul în care, de fapt, ştim mai puţin ce înseamnă această împletire. Sîntem dintr-o dată de acord, ne place ceea ce auzim şi nu ne mai întrebăm, adică gîndim ca şi cum lucrurile ar fi subînţelese. Nu ne dăm seama că astfel pășim în zona cea mai periculoasă a gîndirii. [...] Amintiți-vă de cunoscutul paradox al lui Menon, din dialogul omonim al lui Platon. El spune: cum să înainteze gîndirea atunci cînd ea are de-a face fie cu lucruri pe care le ştie deja şi n-are rost să le caute, fie cu lucruri atît de noi încît n-are de unde să le apuce? Este necesară o mediere între ele. Eu regăsesc aici problema tradiţiei, problema raportului dintre nou şi vechi.
Merg mai departe, pînă la Immanuel Kant, care se întreabă: de ce progresează cunoaşterea mea şi are acces la lucruri noi, dar totodată şi le poate întemeia necesar? Pentru că propoziţiile minţii mele sînt fie despre lucruri care sînt foarte adevărate, absolut adevărate, dar din păcate necesare, nu mă învaţă nimic nou, fie propoziţii despre lucruri foarte noi, dar pe care nu ştiu să le întemeiez. [...] Ei bine, între Platon și Kant mai există un autor care transferă aceeaşi problemă într-un alt registru, cel al teologiei: Augustin. El se întreabă: ce legătură există între trimiterea eternă a Fiului, căci Fiul este etern Fiul Tatălui, şi trimiterea Lui istorică? Fiul este întotdeauna, deci necesar, trimis. Atunci nu prea este nou. Sau noul este înghiţit în necesitatea trimiterii Lui în istorie, acolo unde noutatea îi absoarbe necesitatea? Această inversiune mi se pare o sarcină a gîndirii mult mai grea decît la Platon şi decît la Kant. Augustin e pus într-o situaţie foarte dificilă formulînd această problemă, dar miza aceasta îmi arată mie că, de fapt, e vorba de aceeaşi problemă în cazul celor trei: problema tradiţiei.
Vreau să fac o altă observaţie legată de tradiţie, care iarăşi mă pune în nelinişte și care se referă la raportul dintre lege şi tradiţie, care e foarte divers. Putem vorbi despre faptul că legea ajunge să impună nişte practici în numele tradiţiei: „aşa trebuie să faci pentru că aşa spune tradiţia” și vine o lege care o întăreşte. Dar putem găsi nenumărate exemple de legi care se împotrivesc tradiţiei. [...] Pe de altă parte, putem vorbi de complementaritate între lege şi tradiţie, fără ca ele să fie identice. Sînt cazuri în care legea se ajută de tradiţie. Mai remarc și faptul că, în raport cu tradiția, există posibilitatea unui comportament autentic şi a unuia inautentic. Care este graniţa dintre ele? Problema aceasta este legată de faptul că gestul originar care întemeiază o tradiţie, care produce motorul ei, devine, cum spuneam la început, în singularitatea lui, unul universal, aşadar impersonal. Problema tradiţiei devenită impersonală, devenită „aşa se face, deci aşa trebuie să faci şi tu şi mai taci din gură”, este problema tradiţiei oprimante, a tradiţiei oribile, a tradiţiei pe care n-o poţi suporta pentru că nu eşti tu însuţi acolo. Pe de altă parte, putem vorbi şi despre ceea ce înseamnă libertatea de a institui o tradiţie. Asta fac de obicei zeii și, cum fiecare dintre noi este un mic zeu, din cînd în cînd, întemeiem tradiţii. [...]
Şi acum, după această introducere în care eu v-am propus o definiţie şi cîteva remarci despre natura tradiţiei, pun o întrebare în urma lor: cum pot fi eu însumi în eventual acord cu tradiţia? Aceasta este întrebarea pe care o lansez în seara aceasta. Și vreau să vă povestesc cîte ceva despre atitudinea unor autori medievali, frapantă pentru bunul-simţ şi pentru simţul comun de astăzi, care se copiau unii pe alţii, chiar reciproc [...]. Noi trăim într-o cultură română născută în plin romantism, focalizată pe problema originalităţii ca pe ceva subînţeles. Originalitatea este o valoare absolută, care a eclipsat orice discuţie despre tradiţie. Noi nu avem un concept clar al tradiţiei şi al sensului unui adevăr originar rostit repetat. Din acest motiv sîntem nepregătiţi să răspundem echilibrat la cealaltă problemă, a preluării surselor.
Ca medievist studios al textelor latine dintre secolele V-XV, am fost pus în faţa unui fenomen care contrazice absolut practica actuală de condamnare a plagiatului. M-am găsit în situații interesante. Eram membru în CNATDCU şi taxam orice plagiat, dar pe de altă parte, editam texte medievale care plagiau masiv din autorii contemporani lor, care plagiau şi ei, sau din predecesori, fără ca nimeni să spună ceva pentru că chiar asta era norma universitară în epocă. Este ceva absolut tulburător! [...] Ce se petrece în cultura latină medievală şi de ce la un moment dat întîlnim o mulţime de texte în care autorii copiază? De ce fenomenul acesta nu este deloc marginal, este tolerat și nimeni nu-l critică? [...] În primul rînd, în Evul Mediu latin există un anumit patos al evaziunii auctoriale, pe care îl găsim la foarte mulţi autori. Dintr-un fel de pudoare, de obicei falsă, găsim o atitudine de genul „vai, nu eu am scris textul; vai, nu eu îmi asum; nu eu m-am apucat; nu vreau eu să fiu autor, autor e Hristos; mi-e uşor jenă să mă apuc de lucru, dar o s-o fac, hai că mă apuc de lucru”. Acesta este de fapt un topos literar şi probabil cel mai adesea o minciună, atunci cînd este pusă la începutul unei opere literare în care se spune cam așa: „au venit alţii la mine, au bătut la uşă, n-am vrut să le deschid, pînă la urmă au intrat buluc, mi-au spus: apucă-te să scrii, că abia aşteptăm să înţelegem problema cutare, eu am refuzat, n-am vrut, nu mă bag, nu ştiu, sînt mic şi nu ştiu nimic, dar în cele din urmă m-am apucat de lucru”. Acesta este un topos literar. Nu putem contrazice autorul să spunem că nu a existat fenomenul, dar faptul că se repetă de la un autor la altul îl face suspect. El apare încă la Quintilian, apare la Augustin, apare la Hrabanus Maurus.
Ei bine, în interiorul acestui patos evazionist o mulţime de autori îşi copiază sursele la greu. Așa face, de exemplu, începutul secolului al IX-lea, episcopul de Mainz, Hrabanus Maurus. Și Gerard de Cenad, care face acelaşi lucru la începutul secolului al XI-lea. Fenomenul acesta se extinde și în secolul al XII-lea, este foarte frecvent. Se cam stopează în secolul al XIII-lea, cînd explodează Universitatea – asta este interesant! – pentru ca în a doua jumătate a secolului al XIV-lea să devină normă: nu-ţi iei doctoratul dacă nu plagiezi, dacă nu coşi între ele citatele, dar vom vedea cum, fără o regulă anume. Regula generală este: „Te rog să copiezi”. Decizia modului de copiere este a autorului. Monica Brînzei numește această tehnică de copiere cu o expresie fericită: tehnica „bricolajului intelectual” și avem teoreticieni ai ei. De pildă, în secolul al XV-lea, Christine de Pizan scrie Cartea cetăţii doamnelor, în care face apologia femeii ca valoare în societate, povestind o mulţime de anecdote care scot în evidenţă virtutea sau eroismul femeilor care sînt asemenea bărbaţilor. Ea spune că, în general, o operă literară poate fi compusă folosind părţi din operele altora, asemenea unor cărămizi dintr-o clădire veche pe care le folosești ca să faci o clădire nouă, a ta. Și toată cartea ei este copiată din Grigore cel Mare, din Boccaccio, din alte cărţi cu anecdote despre sfinţi, din care ea preia anecdotele cu personaje masculine, le schimbă genul, le trece la feminin, personajele feminine fac aceste lucruri virtuoase și eroice. Aceasta este o practică deloc condamnabilă în cultura Christinei de Pizan.
Dar ce se întîmplă acest fenomen? Există un text, cred, fondator al acestei practici scris de Augustin, în De doctrina christiana. Vi-l citez din Hrabanus Maurus, tocmai pentru că Hrabanus îl copiază. Spune aşa: „Există, desigur, unii care pot pronunţa bine, dar nu pot născoci ce să pronunţe”. Deci sînt vorbitori buni, dar n-au idei. „Dacă ei iau ceva scris, înţelept şi elocvent, de la alţii şi îl memorează şi-l oferă poporului, asumîndu-şi rolul acesta, ei chiar nu fac ceva în chip nepotrivit, căci, în acest fel, ceea ce este fără îndoială folositor, devin mulţi care predică adevăruri”. Iată, adevărul se transmite, adevărul plagiat rămîne adevăr! Continuă: „Dar nu mulţi învăţători, dacă toţi rostesc acelaşi adevăr al unicului învăţător adevărat”. Deci plăteşti un preţ, anume că nu sînt mai mulţi învăţători, e unul singur care vorbește prin tine, dar asta e în regulă pentru că transmiţi adevărul. Continuă: „Și între ei nu sînt dezbinări. Ei nici nu trebuie să fie înfricoşaţi de glasul profetului Ieremia”. Aici, Augustin îşi dă seama că spune ceva şocant pentru tradiţie, pentru că are împotrivă un pasaj biblic din Ieremia care spune „nu furaţi” şi se luptă cu profetul. Mai departe: „Nu trebuie să fie înfricoşaţi de glasul profetului Ieremia, prin care Dumnezeu îi învinuieşte pe aceia care fură cuvintele lui, fiecare de la aproapele său”. Ieremia spune: chiar dacă spui cuvîntul Domnului, să ştii că dacă-l furi nu e bine – „căci cei care fură iau ceva străin”. Și de ce zice Augustin că nu trebuie să ne temem? Păi, cei care fură iau ceva străin. „Dar cuvîntul lui Dumnezeu nu este străin de cei care-I dau ascultare. Pentru că acest cuvînt este originar, poţi să îl preiei”. Originea, caracterul adevărat al originii, îţi permite, așadar, să îl iei ca atare, dacă n‑ai idei. Și concluzionează: „Cei care fură iau ceva străin, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu este străin de cei care-i dau ascultare, mai degrabă acela spune lucruri străine care, deşi spune bine, trăieşte rău”. Deci există o formă inautentică, în care repeţi ca papagalul formula tradiţiei, iar inautenticitatea constă în aceea că există o discordanţă între modelul tău de viaţă şi ceea ce spui. [...]
Alexander Baugmarten este profesor la Facultatea de Filozofie și Istorie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
