Întrucît ne-au copleșit (și încă ne copleșesc, din păcate), de ceva timp, șarlatanii, simt nevoia să descriu puțin opusul acestei tipologii adică pe insul superior. Ceea ce-l particularizează, o spun răspicat din start, este caracterul (obsesia, de veacuri, a multor moraliști, scriitori, psihologi și filozofi). Trebuie de aceea să ne întrebăm de la început ce e caracterul, această mirifică aureolă a personalității umane, creionată în timp. Mai precis, ce înseamnă „a avea caracter” ori, dimpotrivă, „a nu avea caracter”, o binecuvîntare în cultura umanității sau o tară incomensurabilă? Veți fi de acord cu mine că, pentru a-i stabili absența/prezența, trebuie, mai întîi, să definim clar „caracterul”. Etimologic vorbind, grecescul charaktèr desemna trăsătura distinctivă, ilustratoare, a unui obiect. Ulterior, intrat în mentalitățile apusene, lexemul s-a suprapus cu ideea de personalitate a unui individ dat, „personalitate” ce se legitimează ori invalidează, inevitabil, prin comportament. Mai exact, se crede, în lumea noastră modernă cu precădere, că prezența caracterului la un ins oarecare va fi confirmată prin comportamentul lui – mereu același în contexte identice. În Aforisme asupra înțelepciunii în viață, filozoful german Arthur Schopenhauer exprimă, plastic, această hermeneutică occidentală a noțiunii: „Caracterul e de-a dreptul incorigibil, pentru că toate acțiunile omului decurg dintr-un principiu lăuntric, în virtutea căruia el trebuie, în aceleași împrejurări, să facă întotdeauna același lucru și nu poate altfel”. Statornicia comportamentală constituie, ca atare, reperul existenței caracterului. Statornicia în bine, în principialitate, a unui personaj arată, chiar mai mult, existența caracterului bun ori ceea ce se cheamă îndeobște caracterul moral. De fapt, construcția a avea caracter – acum putem avansa o ipoteză – sugerează, în consecință, sinonimia cu sintagma a avea un caracter bun. „Caracterul rău” pare mai degrabă un oximoron. Nedumerirea inițială pare astfel să se limpezească treptat, precum apa de izvor ce iese din învolburarea cascadelor.
Referindu-ne la „caracterul moral” (el însuși, în consecință, un concept ușor pleonastic), ar fi potrivit să revedem cîteva nuanțe din filozofia antică greacă. În Republica, Platon sesiza, prin vocea lui Socrate, un detaliu interesant. Presupunînd că e just și etic să returnezi ceea ce ai împrumutat de la cineva, să ne imaginăm, zicea filozoful maieuticii, acest scenariu: iei o sabie, temporar, de la o cunoștință și, în clipa înapoierii marțialului instrument, afli că posesorul și-a pierdut, subit, mințile. Cum procedezi? Socrate nu are nici o ezitare: fără îndoială, renunți să mai restitui sabia, întrucît, făcînd astfel, te pui în pericol atît pe tine, cît și pe cei din jur. Încalci, cu alte cuvinte, regulile, schimbîndu-ți conduita și, implicit, comportamentul, în numele binelui colectiv. De aceea, ar trebui să credem, alături de platonicieni, că niciodată comportamentul din interiorul caracterului moral nu se va supune liniarității obtuze, ci aceleia raționale. Statornicia sa vine din dreapta judecată, al cărei singur scop rămîne binele universal. Înțelepciunea – fie ea și grefată pe o anume conduită sinuoasă – creează virtutea, iar nu nesăbuința. Interesant, Aristotel, la rîndul său, în celebra Etică nicomahică, vede caracterul (bun) ca pe o consecvență în binele colectiv și nu ca pe o încăpățînare fără orizont. Negreșit, caracterul nu înseamnă inflexibilitate comportamentală, ci capacitatea de a recunoaște binele și de a acționa pentru diseminarea lui. Iată, aparent, o portiță etică, deschisă neașteptat „fluctuanților” identitar. Interesul comunității pe care vrei să o slujești așadar te obligă pe tine, „cameleonul” de circumstanță, să accepți orice compromis. Binele celorlalți este idealul tău suprem și, întru propășirea lui, accepți propria-ți disoluție comportamentală… Dați-mi voie să observ, în această frumoasă arhitectură silogistică, o și mai frumoasă deturnare a adevărului. Nestatornicia conduitei, izvorîte din interesul colectiv, nu are nimic în comun cu interesul personal. Obsesia binelui colectiv formează eroi, cea a binelui personal, cel mult, farisei. Individul superior nu poate fi, prin urmare, decît omul de caracter. Atît și nimic mai mult. Poate medităm puțin la acest lucru pe măsură ce ne pregătim, din nou, să luăm soarta țării în mîinile noastre. À bon entendeur, salut!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
