După dezbinările electorale de la sfîrșitul anului trecut și de la începutul acestui an s-a evocat, nu de puține ori, tema reconcilierii. Termenul este echivoc. Oricît de aprinse au fost confruntările în alegerile parlamentare și în cele prezidențiale, violența care le-a însoțit a fost de cele mai multe ori una de limbaj, iar nu una fizică. În mod firesc, umorile cresc în campaniile electorale. Aderența votanților este solicitată mai mult emoțional, iar apelul la rațiune este mai mult retoric. Monologul ia locul dialogului, iar diabolizarea adversarului politic înlocuiește prezentarea și explicarea politicilor publice din programele partidelor. Nimic nou sub soare în lupta pentru colectarea voturilor și cîștigarea puterii în disputele electorale. Oricum, pare prea puțin pentru a vorbi de reconciliere, ca și cum ar fi fost vorba de un război civil. Totuși, despre o adevărată reconciliere este vorba.
Ceea ce a îngrijorat mai mult decît oricînd în ultimii ani a fost negarea valorilor și principiilor constituționale de către partidele populiste și afirmarea unor opinii politice contrare direcțiilor strategice asumate de România prin integrarea în Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică. Cît timp este corpul politic al democrației constituționale, națiunea nu poate fi o comunitate monolitică. Pluralismul ideilor și opiniilor încurajează diversitatea și structurează grupuri sociale multiple, cu identități proprii, în funcție de valorile împărtășite și de interesele urmărite. Diversitatea identitară este însă compatibilă cu un cadru procedural, care asigură conviețuirea civilizată, împiedică apariția conflictelor și, dacă totuși acestea se nasc, permite rezolvarea lor fără violență. Cele mai importante reguli care configurează acest cadru procedural al jocului politic democratic sînt înscrise în Constituție. Cînd sînt negate aceste reguli, conflictele se amplifică, iar rezolvarea lor pașnică devine problematică. Într-o asemenea situație, evocarea temei reconcilierii este utilă, chiar necesară.
Discuția pe marginea acestei teme nu trebuie să ignore sau să diminueze importanța identității naționale, invocată mereu în discursul partidelor populiste. Oricît de demagogic ar fi acest discurs, problema identității naționale este una reală și merită să facă obiectul unei dezbateri publice ample, la care să participe, pe lîngă reprezentanții partidelor politice, vocile credibile din societatea civilă, din lumea academică și din mediul de afaceri. Dezbinarea majoră a fost creată și amplificată în ultimii ani, atît în România, cît și în celelalte țări din Uniunea Europeană, de exploatarea în discursul public populist a presupusei incompatibilități dintre identitatea națională și constrîngerile asumate odată cu integrarea în această construcție instituțională supranațională. Chiar dacă nu există incompatibilitate reală între identitatea națională și aceste constrîngeri, totuși tensiunea dintre ele este mereu prezentă. Înțelegerea resorturilor și a formelor de manifestare ale acestei tensiuni diminuează posibilitatea utilizării ei pentru crearea unor percepții false. Fără această înțelegere, percepțiile false se amplifică, iar forța lor este uneori mai mare decît forța adevărului. Marea dezbinare națională din ultimii ani este rezultatul percepțiilor false. Calea adevărului poate duce la reconciliere.
Asumarea valorilor și a principiilor constituționale este indispensabilă pe această cale. Forța lor de atracție a scăzut însă treptat, pe măsură ce a fost exagerată valoarea lor procedurală universală și a fost pierdută legătura cu contextul național în care acționează. Teoriile iliberale, infiltrate în spațiul ideologic european, au profitat de această vulnerabilitate și au pornit asaltul împotriva democrației constituționale, acuzate de distrugerea identității naționale. Această agresiune ideologică poate fi stăvilită numai prin restabilirea legăturilor dintre regulile și valorile liberale ale jocului politic, înscrise în Constituție, și contextul național în care acestea acționează. Desigur, nu este vorba de reîntoarcerea la concepția etnocentrică asupra națiunii sau la naționalismul gregar și mesianic din perioada interbelică, ci de afirmarea valorilor culturale care configurează identitatea națională și, în mod complementar, a fundamentului civic al națiunii.
Cadrul național în care sînt asumate valorile și principiile constituționale este consolidat, nu șubrezit prin participarea substanțială la construcția instituțională europeană. Pentru a depăși poziția de școlar leneș, care mimează respectarea regulilor, dar perseverează în indolență, România trebuie să contribuie consistent și inteligent la elaborarea strategiilor necesare pentru reformarea Uniunii Europene, în domenii vitale: apărare, politică externă, tehnologie, competitivitate, migrație, structuri și procese decizionale. Statele-națiuni nu sînt obstacole, ci instrumentele cele mai eficiente pentru a realiza această reformă instituțională: ele au creat Uniunea, tot ele au datoria să înfrunte pericolele care o amenință. În loc să plece urechea la profețiile apocaliptice privind colapsul construcției europene, liderii politici trebuie să aibă viziunea strategică și forța de tracțiune indispensabile pentru a traversa actuala perioadă de tranziție globală către o lume cu contururi neclare, incerte.
Diferențele culturale dintre națiunile care alcătuiesc Uniunea Europeană nu ocultează valorile comune, în primul rînd demnitatea și libertatea persoanei. Identitățile naționale din Uniunea Europeană, cu un fond cultural comun, sînt izvor de forță, nu cauză de dezbinare. Între regimurile autoritare care s-au coalizat împotriva Lumii Libere sînt diferențe culturale mult mai mari, chiar ireductibile. Dacă panortodoxismul rusesc și fundamentalismul islamic iranian fac totuși casă bună în această coaliție, este cu atît mai firească solidaritatea statelor-națiuni din Uniunea Europeană pe calea libertății, pentru a rezista tuturor atacurilor, fie ele interne sau externe.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
