Există de mult, dar are astăzi numeroase utilizări, un argument pervers. Îl numesc argumentul „reacției naturale”. Se întîmplă o oroare – atentat terorist, invazie etc. „Da – spun utilizatorii acestui argument –, s-a petrecut ceva rău. Dar asta este numai o reacție naturală la un alt rău mai vechi, «de semn contrar».” După care urmează o lungă pledoarie împotriva așa-numitului „rău contrar”, din care îți dai seama nu numai că pentru autor acela contează în primul rînd, dar și că răul prezent, imediat, devine cumva edulcorat, diminuat, chiar justificat moral.
Spre exemplu, cînd administrația Trump atacă libertățile academice din Statele Unite, adeptul acestui fel de a gîndi deplînge formal încălcarea, după care se lansează într-o lungă diatribă împotriva „corectitudinii politice” și a „wokismului”, susținînd că încălcările de acum sînt numai „reacția naturală” la excesele de dinainte. Am mai auzit adesea astfel de explicații „subtile”: după 11 septembrie 2001, se spunea în multe cercuri stîngiste și pro-islamice: da, atentatul a fost sinistru, dar Statele Unite au atras o contrareacție naturală a lumii musulmane prin agresivul lor imperialism. Istoricul german Ernst Nolte a stîrnit mult scandal cîndva, susținînd că nazismul a fost, ce-i drept, ticălos, dar a fost o contrareacție naturală a națiunii la bolșevism (Historikerstreit). Dar să nu uităm nici istoria noastră, unde „argumentul reacției naturale” a unui organism național, chipurile, atacat a fost utilizat extensiv în așa-numita „chestiune evreiască”. În 1866, Ion Brătianu declara: „Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă de care trebuie să ne scăpăm... Contra evreilor nu voi ridica nici considerația că sînt mai puțin civilizați, ci pur și simplu a marelui lor număr care amenință... naționalitatea noastră, iar atunci cînd națiunea este amenințată, ea se apără și devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare...” (Carol Iancu, Evreii din România de la excludere la emancipare, Editura Hasefer, 1996, p. 73). Schimbați ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneți SUA administrației Trump în loc de România, pe imigranți în locul evreilor și veți regăsi aproape fără alte schimbări substanțiale discursul MAGA de azi.
Cade sub ochi defectul capital al acestui argument: caracterul recursiv. Dacă A e justificat ca fiind o reacție naturală la B, atunci este ușor de arătat că și B este o reacție naturală la C, și așa mai departe. Dacă atacul lui Trump contra universităților este prezentat ca o reacție naturală la corectitudinea politică, atunci și corectitudinea politică poate fi prezentată ca o reacție naturală la discriminare și rasism; și poate că și discriminarea poate fi explicată cauzal prin anumite considerente economice și sociale, și așa mai departe. Dacă războiul de agresiune dus de Rusia în Ucraina este tratat ca o reacție naturală la avansul spre Est al NATO (doctrina Putin), atunci avansul spre Est al NATO poate fi tratat și el drept o reacție naturală la amenințarea seculară a imperialismului rus, care și el poate fi dovedit a fi fost o reacție naturală la încercările mai vechi ale unor puteri vestice (Suedia, Polonia, Franța, Germania) de a distruge statul rus, și tot așa. Dacă justificăm acțiunile comise de armata israeliană în Gaza, condamnate drept crime de război de TPI, ca reacție naturală la atacul terorist al Hamas din octombrie 2023 (poziția Guvernului Netanyahu), atunci vom permite și propagandei Hamas să spună că acel atac a fost și el o reacție naturală la politica de lungă durată a Israelului și, în ultimă instanță, la ceea ce propaganda numește „colonizarea sionistă”; dar atunci și aceasta, la rîndul ei, poate fi descrisă justificat drept o reacție naturală la antisemitismul din Europa și din lume în secolul XX, care... și tot așa, putînd să mergem, fără oprire, pînă la omorul primordial: Cain ucigîndu-l pe Abel.
Vorba lui Aristotel: ananke stenai. „Trebuie să te oprești undeva.” Iar acest punct de oprire poate și trebuie să fie distincția dintre explicație și justificare. Desigur că orice eveniment – de exemplu, un atentat terorist, un război etc. – are o multitudine de cauze imediate și mai puțin imediate – politice, economice, tehnnologice, ideologice – care, la rîndul lor, au alte cauze. Una este a încerca să le clarifici conform cu importanța lor relativă și să reconstruiești ponderea lor în evenimentul respectiv, și altceva este să vrei să justifici moral evenimentul. Or, în practică și mai ales conform ideologiilor mai vechi sau mai noi, tendința este de a confunda explicația cu justificarea. De exemplu, odată ce se descoperă o explicație cauzală pentru o acțiune violentă, mai ales una relativ imediată și lesne de invocat, se asumă imediat că ea servește și drept justificare morală. Ceea ce este logic de nesusținut atît pe plan individual și juridic, cît și pe plan social și politic.
Așa se face că „argumentul reacției naturale” e folosit mai ales cînd este vorba de a justifica extremismul politic de orice tip, cu formula amăgitoare, care sună peremptoriu precum o lege a naturii: „o extremă o generează (o produce) pe cealaltă”. Din punct de vedere cauzal, acest fenomen se petrece, într-adevăr, uneori, deși nu întotdeauna: faptul că azi e foarte frig nu înseamnă că mîine sau pomîine va fi în mod necesar foarte cald. Dar, cum spuneam, confuzia intenționată, implicită în acest argument, dintre explicație și justificare este motivată ideologic și ea rămîne inacceptabilă.
