Mănîncă fără gluten. Contra inflamațiilor. A scris și o carte despre asta. A vorbit și la un podcast (cică e cel mai tare podcast din lume). E clar, va juca pînă la 50 de ani. Sau pînă la 60, cine știe? Așa au zis și unii din ciclism, spre exemplu, care jurau că fac performanță numai cu suc de portocale. Asta era gluma acum mulți ani în acel sport, „il marche au jus d’orange”, ha, ha! Unii au ajuns la 60 de ani, da. Alții, nu. Dar nu de sport. De viață. Pe atunci oamenii se mai întrebau, se mai îndoiau. Jurnaliștii, la fel. Astăzi, imensa majoritate a privitorilor înghit sportul precum un burger, important e să aibă gustul bun, ce mai contează din ce e făcut? Djokovic e un munte de contradicții. De la farsa tristă cu fentarea regulilor pandemice de la Australian Open pînă la emigrarea din Serbia ca urmare a contestării președintelui Vucici și a susținerii tinerilor care protestează împotriva regimului, Nole are mai degrabă caracter de fotbalist, după ușurința cu care ne driblează. Dacă îl asculți poți cădea sub vraja lui. Spune lucruri minunate, adînci. Spune ce trebuie. Totul e rotund în lumea lui. Totul e o poveste de film. „Fiule, e în regulă să te mai plictisești cîteodată”, i-a spus băiatului său. Uau! Cazi pe gînduri, și gîndurile te duc departe. Apoi se sparg ca niște balonașe de săpun, lăsînd în urmă spleen-ul unor mingi de meci ratate. Djokovic, un sportiv mare cît planeta, încearcă parcă să ne convingă de ceva. Parcă în mintea lui, în ciuda monumentalelor succese și a locului asigurat în liga legendelor sportului, nu e el convins că populația acestei lumi pe care o ține în podul palmei îl crede pe cuvînt. Nu înțeleg de ce. McNole e mai suculent ca niciodată.
